IN MEMORIAM CONSTANTIN BRÂNCUȘI- SUB SEMNUL TĂCERII
”Totul se scurge în vasul tăcerii” (Constantin Brâncuși)
”Aforismele şi textele lui Brâncuşi” editate de Constantin Zărnescu, cuprind în ele însele un cod etic: proverbe, datini, o filozofie a naturaleței „supunere în faţa firescului şi a firii, supunere în faţa firii lucrurilor” (Constantin Zărnescu, ”Aforismele şi textele lui Brâncuşi”, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1980). Itinerarul spiritual deschide cititorului, pagini de istorie a artei din care ni se relevă zborul, plutirea, mişcarea, curgerea, energia, captarea esenţelor primordiale, eternizarea acestora. ”Și viața și moartea, la fel ca și materia, se confundă, în ultim, într-o formă unică, – tăcerea – . Căci, totul se scurge în vasul tăcerii – marea oceanică unde se revarsă întregul nostru univers. Acțiunile noastre, la fel ca orice act al existenței pământești, tot ceea ce este viu, se prăvălește în acest mut și imens vas – Tăcerea, a cărei efigie ne relevă noțiuni duale: Timpul și Eternitatea” (Constantin Zărnescu, ”Aforismele şi textele lui Brâncuşi”, Editura Scrisul Românesc, 1980, p. 170). Odată cu Brâncuși ne adâncim în subtilitatea actului creativ.
”Dintre tăceri”, avea să ne mărturisească Constantin Noica, Brâncuşi ”a ales-o pe cea adâncă, mai grăitoare decât toate, tăcerea omului şi a sculptat-o. „A tăcea-tăcere”, ce lung infinitiv! Vreo mie şi ceva de ani se făcuse el neauzit în lumea din care avea să se desprindă, cu stâlpi de pridvoare şi cu verbe, Brâncuşi! Dar din tăcerea aceasta, el avea să facă un monument universal” (Constantin Noica, ”Creație și frumos în rostirea românească”, București, editura Eminescu, 1973, pp. 75-76).
Ansamblul sculptural de la Târgu – Jiu, consacrat omagierii eroilor gorjeni, răpuși în Primul Război Mondial, a fost inaugurat la 26 octombrie 1938. În viziunea exegeților creației brâncușiene, ansamblul monumental este ”testamentul existențial românesc”, dăinuitor peste generații. ”Masa tăcerii”, ”Aleea scaunelor”, ”Poarta sărutului” și ”Coloana fără sfârșit” – sunt amplasate pe o axă cu lungimea de 1275 m. Timpul este transpus în ”clepsidrele-scaune”, ce semnifică curgerea timpului. ”Coloana fără sfârșit”, o ”axă a lumii” (”axis mundi”), e menită să susțină bolta cerului. Spre Târgu – Jiu, converg ”sinteze sculpturale”: ”rotundul și clepsidricul”, ”geometricul și bioticul”, ”eleaticul și heracliticul”. ”Coloana” este percepută ca mediator între ”nedescifrata până acum înfățișare finală a capodoperei și câmpul de forțe al fondului autohton”. „Un bloc de marmură sau un trunchi de stejar este o operă de artă în sine” avea să declare Brâncuși, într-unul din aforismele sale. ”De ce să săpăm mâini și picioare perfecte într-un bloc, stricând proporția pentru realizarea unor părți din trupul omenesc, acestea în alte proporții decât cele divine? Apele unei marmuri și linia vârstelor dintr-un trunchi nu trebuie stricate. Săpătura și tăietura să se armonizeze cu liniile divine ale materialului…”(Constantin Zărnescu, ”Aforismele şi textele lui Brâncuşi”, Cluj-Napoca, Editura. Dacia, 2004, p. 112.) Ansamblul pare a fi deopotrivă, ”o invizibilă procesiune a sufletelor eroilor cu trei popasuri în drumul către înălțarea la cer” (Ionel Jianu, p. 138): ”Masa tăcerii”, ”Poarta sărutului”, ”Coloana fără sfârșit”, ”Aleea scaunelor”. Calea simbolizează în viziunea Patriarhului Daniel, ”înaintarea eroilor jertfelnici spre Poarta împărăţiei cerurilor, în care se intră prin luptă jertfelnică, anevoioasă (Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ”Brâncuşi, sculptor creştin ortodox, Ed. a 2-a, rev. – Bucureşti : Trinitas, 2010; 3cf. Matei 7, 14; 11, 12).
Privitorul contemplă ”rotunde, semețe volume, transmițându-i senzația de materialitate greoaie. Și trăim spaima că aceste forme bizare și fără de precedent se lasă încet-încet, în pământ, închizând viața, semn de mormânt anonim, semn de cimitir al neamului” (Constantin Zărnescu, p. 201). ”Masa tăcerii” este, în viziunea lui Ionel Jianu, un ”cadran solar”. ”Masa e un cilindru a cărui suprafață superioară are forma unui cerc perfect cu un diametru de 215 cm. Înălțimea e de 43 cm. Acest cilindru care seamănă cu o piatră de moară, e așezată pe un suport cilindric cu un diametru mai redus de 200 cm. și o înălțime de 33 cm.” (Ionel Jianu, p. 138). Cele 12 scaune din piatră așezate în jurul mesei sunt asemuite unor clepsidre. Șirul interpretărilor curge nestăvilit: ”Să fie oare, o referință la forma primordială a oului, simbol al eternei metamorfoze din cosmogonia organică în care viața și moartea nu erau decât transformări succesive ale aceleiași substanțe, așa cum ziua urmează nopții?… Oare, ”Masa tăcerii” trebuia să servească unui ritual funerar al umbrelor? sau, în concepția lui Brâncuși, ea nu era decât un prim popas în procesiunea eroilor? (Ionel Jianu, p. 139). În creația sa, și-a pecetluit un gând întrupat în aforism: ”O sculptură nu se sfârșește niciodată în postamentul său, ci se continuă în cer, în piedestal și în pământ” (Constantin Zărnescu, p. 141). ”Masa tăcerii” a fost numită, un timp, ”Masa pomenirii”. „Omul se pregătește în cursul întregii vieți pământești prin întărirea în comuniunea cu Hristos, pentru ca moartea sa să fie trecerea lui la plenitudinea comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii”( Dumitru Stăniloaie, ”Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. III, p. 230).
În reprezentarea creației sale, Brâncuși a optat pentru motivul cercului, ce semnifică ”perfecțiunea-i fără de ieșire. O teribilă forță ascunsă unește și concentrează spiritul înspre centrul ”Mesei”. Iar, o alta, egală, îl împrăștie în afară. Totul ne poartă aici, înspre sfârșit.: scaunele-clepsidră și masa, clepsidră uriașă (formată parcă din pietre de moară) rod în tăcere capătul cursului vieții, integrându-l etern, în rândul ciclurilor cosmice” (Constantin Zărnescu, p. 201).
În viziunea patriarhului Daniel, Ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu este, ”un memorial închinat eroilor, în care jertfa ca dăruire de sine este transfigurată în iubire a vieţii eterne, iar în al doilea rând, o sinteză a întregii opere artistice a lui Constantin Brâncuși, care omagiază prin ea însăși credinţa și arta poporului român” (Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, p. 49).
”Masa Tăcerii” cu cele 12 scaune din Ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu redă contemporaneității, ”legătura între eternitate și istorie, între Cer și pământ” (Daniel, Patriarhul Bisericii ortodoxe Române, p. 54). Astfel, ”cele două pietre circulare ale Mesei Tăcerii, una întoarsă spre pământ, iar alta spre cer, și prin forma de clepsidră a celor 12 scaune”, simbolizează, ”prin capetele de sus, cele 12 ceasuri din zi, iar prin capetele de jos, cele 12 ceasuri din noapte, ca timp de alternanţă-trecere între lumină și întuneric, precum și ca trecere de la viaţa jertfelnică de pe pământ la odihna-lumină din ceruri. Cele 12 scaune simbolizează pe cei 12 Apostoli ai lui Hristos, masa este, așa cum a numit-o Brâncuși, „o altă nouă Cina de Taină” (Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, p. 56). Spre anii senectuții, Brâncuși avea să declare: „Acum la bătrâneţe, văd că, în fond, „Masa tăcerii” este o altă, o nouă „Cina cea de taină…” Linia „Mesei tăcerii…”vă sugerează curbura închisă a cercului, care adună, uneşte şi apropie…” (Constantin Zărnescu, p. 142). ”Taina morţii jertfelnice a Mântuitorului Iisus Hristos, anticipată în ”Cina cea de Taină”, din Sfânta și Marea Joi și pecetluită prin odihna Sa în mormânt, din Sfânta și Marea Sâmbătă, l-a putut inspira pe Brâncuși să considere această Masă ca fiind o altă lucrare de artă „Cina cea de taină” și a o numi definitiv, ”Masă a Tăcerii”, mai ales că el cânta în fiecare Sâmbătă dinaintea Sfintelor Paști, în timpul Sfintei Liturghii: „Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească, fiindcă Împăratul împăraţilor și Domnul domnilor vine să Se junghie și să Se dea spre mâncare credincioșilor (…)” . În acest înţeles, Masa Tăcerii ne cheamă tainic să pomenim în viaţa liturgică a comunităţii, pe cei trecuţi în lumina Domnului Iisus Hristos: „Cu sfinţii odihnește, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârșit!” – De nenumărate ori a cântat Brâncuși acest condac la slujbele ortodoxe de pomenire a morţilor, pe când era cântăreţ și paraclisier bisericesc” (Daniel, Patriarhul Bisericii ortodoxe Române, p. 54). ”Poarta Sărutului”, simbolizează iubirea eternă, ”biruinţa asupra morţii. În acest sens, ”Poarta Sărutului” este un monument „pascal”; el reprezintă o trecere prin moarte și dincolo de moarte, în nemurirea simbolizată de ”Coloana fără sfârșit” sau „Coloana nemuririi”( Daniel, Patriarhul Bisericii ortodoxe Române, p. 56). În creația sa, Constantin Brâncuși deschide un ”orizont spațial” cu ”accentele sale sufletești pe care orizontul le dobândește din partea unui destin uman, al unui destin alcătuit din anume duh și din anume sânge, din anume drumuri, din anume suferinți” (Lucian Blaga, ”Spațiul mioritic” în”Trilogia culturii”, EPLU, București, 1969, p. 121).
(Prof. Viorica Bica)
