VASILE VOICULESCU -”Izvorul luminii adevărate – ”Vremuri rodesc”

„Fiorul religios la cel crescut în orizontul tradiției, generează un univers original, în care ”creatura” (poetul) luat părtaș la creație de către Demiurg, își trăiește destinul omenesc între tragic și sublim, oferind prin poezie, un model cosmic perfect în raport cu lumea profană” (Mina-Maria Rusu).

Filele Evangheliilor i-au fost  piatra de temelie din care aveau să se zămislească versuri sacre: ”Rusalii”, ”Șoimul”, ”Doina și doina”, ”Casa noastră”. Din străbuni, vor răsări ”cumințenia pământului și frumusețea pârguită de soarele de peste veac al credinței, laolaltă cu mesajele cerului”: Chenare lungi de liniști, trag codri gravi deodată / Și-nalte slave roșii, pun plopi-n fruntea zării. / Pe fiecare față de deal, îngenuncheată / cu aur scrie toamna antologia țării. //Se-mbină pretutindeni versete de lumină / cu-ncondeieri de – azururi pe țărna bătrânească, /Și-alături în crângul cu strofe de rugină / Își urcă violetul culoarea-i sufletească. // Sclipesc mai sus în munte, frânturi de epopee / sub verde pașnic, cerbii în toiul bătăliei… / Cu psalmi de nori în flăcări, urcând spre slăvi, încheie / Amurgul singuratec, cântarea României” (”Antologie”). Făptura omenească se întoarce ”spre sine”: ”Nu mai aștept lumina din afară: / O alta-n mine tainic, s-a aprins / Și arde-n fund, pojarnica ei pară, / Văpaie noaptea, ziua stâlp de fum – / Cu ochii-torși spre ea, pornesc la drum” (”Noul Mag”).

Omului, ”înger pururi încătușat de pământ” i de deschide calea purificării: ”Mari îngeri pe pământ coboară / Și se pleacă de sărută picioarele durerii”. ”Pe alt tărâm”, cel al poeziei, poetul descoperă izvorul ”luminii adevărate”, acea lumină ivită din ”soare, slavă, lumină”: ”Atunci, ai trimis îngerul tău să-mi arate / ”Izvorul luminii adevărate. / El a luat în mâini, securea durerii / Și-a izbit năprasnic, fără milă, pereții. / Au curs cărămizi și moloz, puzderii, / S-au zguduit din temelii, clădirea vieții / Au curs lacrimi multe și suspine, / Dar prin spărtura făcută în mine, / Ca printr-un ochi de geam în zidul greu, / Soarele a năvălit înlăuntrul meu” (”Luminătorul”).

Voiculescu ”urcă” spre sfințenie, Care se întregește în ”Urcuș” și ”Întrezăriri”. În volumul ”Pârgă”, ”pomul zăbavnic” va cunoaște rodirea: ”Am fost un pom zăbavnic, târziu am răsărit…/ Dar, astăzi, peste vremuri, rodesc… / Prin mii de pori / Din fund, amara mâzgă suind, se îndulcește / Și-a soarelui lumină o plăsmuiește-n flori: Azi, visul rădăcinii pe ramuri strălucește, /  Voios stă rodul ciucur și-ncet se pârguiește/ Și-ncovoiat sub pârgă, aștept culegătorii”. Ov. S. Crohmălniceanu, avea să sublinieze că odată cu acest volum, iese la iveală adevărata alcătuire lăuntrică a poetului, natură telurică, înfiorată de puternice aspirații spirituale. Sentimentul religios se interiorizează și începe să nu mai fie exprimat discursiv, ci sub forme alegorice sau simbolice. Timpul se substituie unui ”anotimp lăuntric”. Natura dobândește valențele sacre.  Asemenea logosului divin, cuvântul zămislit de poet poate urca trepte ale sfințeniei. Îngerii care coboară pe pământ au menirea să sacralizeze spațiul profan. Poetul însuși își refuză condiția de ”înger amânat” – ”Au sunat prelung clopotele minții / Doruri vechi porniră cu lumini de ceară. / Dar s-a ridicat Noaptea ca o fiară, / Auind pustiu și-arătându-și dinții…/ Tu de-abia sculat, intri iar în groapă. / Vântul duhurilor a încetat să bată…/ Nu te mai faci înger, cum râvneai odată / Ajungi iar pământ și te faci iar, apă! (”Înger amânat”) – spre a – și urma sfințirea propriei ființe: ”alba îngerețe  închegată-n tine”: ”Mari îngeri pe pământ coboară / Și se pleacă de sărută picioarele durerii. În fața atotputerniciei divine, poetul își mărturisește pieirea: ””Tu te afunzi în nori, eu în humă și pier” (”Așteptând sub norul pustiei”). ”Așișderi crinului”, îl roagă pe Dumnezeu să-i fie milă de omul care cere îndurare: ”Așișderi crinului de câmp sălbatec, / Nici eu nu țes și nici nu torc, / Momit de slava cerului văratic, cu ghimpi goi, spre tine mă întorc: ? Îndură – te și-aruncă un mintean / De flori cu-mpărătești petale / În cârca spinului brumat de-alea / Din bărăganul pajiștilor tale. / Și toamna, când va sta să veștejească, / Trimite-și mielul pașnic, să mă pască” (Așișderi crinului”). Poetul își clădește ”urcușul”, trepte ale devenirii întru ființa cea adevărată: este ”paradisul / în care doarme  urma aprinsului pas”. Cu ființa-i spre slava cerească, versul preamărește adâncimea Cuvântului:  ”Nu este mântuire decât prin frumusețe”

(Prof. Viorica Bica)

foto: http://www.marturisitorii.ro/