IN MEMORIAM  RADU ANTON ROMAN (19 august 1948, Făgăraș – 29 august, 2005, București)

”La picioarele munților Făgăraș, albaștri / …stă îngenuncheat un ținut / fumegând cu fuioare de fluturi. / E un ținut / alb, în marginea căruia bat clopote și / câmpia Ardealului începe desăvârșită ca o salamandră / luminând…” (”Ohaba, țara asta”, Radu Anton Roman)

Radu Anton Roman, poet, scriitor, jurnalist şi realizator TV, a lăsat generațiilor de acum și celor ce vor veni, bucuria înrădăcinării ”într-un colț de pământ românesc”, Țara Făgărașului. ”Să pleci de aici înseamnă să fii / străinul, Nu poți pleca niciodată, trupul se / oprește și se face cântec”.

Volumul de debut, ”Ohaba, țara asta” (1972)  este în viziunea criticilor literari,  un ”spațiu de reverberație natală”, de continuă regăsire: ”La picioarele munților Făgăraș, stă îngenuncheat un ținut / fumegând cu fuioare de fluturi. E un ținut/ alb, în marginea căruia bat clopote și câmpia Ardealului începe desăvârșită ca o salamandră luminând” (”Cuvânt înainte”). Satelor din Țara Făgărașului, ”botezate ca și cum ar fi muzică”, Radu Anton Roman le dedică poeme spre înveșnicire. ”A gândi la acest colț / de pământ românesc, înseamnă a gândi istoria / și tot ce a însemnat ea pentru el: lacrima, / moartea, credința în viitor”. Cititorul receptează ”un puls al originarului”, un ”fior ancestral”, venind de ”dincolo de timpuri”. Acest ţinut îngenuncheat de la picioarele munţilor Făgăraş îi vor prilejui o suită de reportaje, în care  consemnarea şi imaginarul poetic guvernează textul (”Ţările de sus ale merilor”).  Poemul ”Un ținut alb” deschide volumul ”Țările de sus ale merilor” (1974), pecete a statornicei acestui ”colț de pământ românesc”. ”Am început cu acest poem, mărturisește autorul, ”o carte care aș vrea să fie un cât de firav cuvânt adevărat despre Țara Făgărașului. M-am lăsat atras de istorie, de condițiile care au format caracterul făgărășean, de puterea și frumusețea locului, de oamenii venind din ceata înroșită de sânge a celor două mii de ani. Aici au fost mai multe bătălii și răscoale decât sate, dar tot aici s-au născut Aron Pumnul, Ovid Densușianu, Gheorghe Lazăr, Ion Codru Drăgușanu, Gheorghe Cârțan”. Cu aceeași fervoare a rostirii, Radu Anton Roman ne relatează, despre ”oameni ai Făgărașului, crescuți între Olt și munte”. ”Faptele lor, reacțiile lor, vorbele lor, la un loc, înseamnă pentru mine, făgărășenii”. Este ”Țara de sus a sufletelor și a merilor”. Poemele cuprinse în volumul ”Elegii”(1980) vin în întâmpinarea cititorului, dintr-un timp de dincolo de timp, un timp al dorului ce cheamă, îmbie, alină. Ohaba, deschide ”zariştea cosmică”: ”Adeveriți un cântec! Ohaba mi se pare/ că ochiul tău e adormit pe cer./ Să ne plecăm, dar pleoapa să nu miște/ noi n-am putea vedea pe carnea zilei,/ prin somn de moarte, stelele cum pier/ și șerpii cum târăsc ziua în găuri,/ cum turmele și-adapă răsuflarea/ la plânsetul furtunii, prelungind/ în carnea râului, până departe, marea; ”În lăzi cu crini, te-am furișat, Ohaba/ și nimeni n-a rostit numele tău/ nimeni n-a închinat o lumânare/ un pumn de aur roșu ori de seu/ Doar eu mai pâlpâi. ..Ce anotimp ai deșteptat? Sub mări a strălucit zăpada./ Am să rostesc din nou numele tău…”(”Elegii”).

Literatura autenticității pledează pentru redarea în text, a experiențelor de viață. Romanul ”Zile de pescuit” (1985) este consacrat Deltei Dunării și oamenilor ei. Ediţia a doua (1996) adaugă patru capitole inedite, însumând douăsprezece părţi. A fost tradus în franceză de Odile şi Rene Cagnat şi publicat în 1996 la Paris, de editura „Noir sur blanc”. In prefaţa ediției franceze, Jacques Yves Cousteau, membru al Academiei Franceze, avea să consemneze: „Delta închide la sânu-i o formidabilă diversitate. Textul lui Radu Anton Roman freamătă de imagini de pescari, de ape, de mirosuri de peşte, de zboruri majestuoase de păsări, de alcooluri tari…Dar toate aceste lumini focalizate de bogăţiile miraculoase ale acestei părţi în Dunăre, nu ascund zonele de umbră – poluări, greutăţile vieţii, melancolie… ce ne amintesc o dură realitate”. Delta Dunării se dezvăluie a fi „lipsită de pitorescul exclamaţiilor admirative şi al flashurilor fotografice, respectiv un ţinut aspru şi exotic văzut, înţeles, trăit din interior”(M. Constantinescu).

Autorul ascultă, captează lumea exterioară, semnele ei. Radu Anton Roman redeșteaptă în acest roman, uluirile, spaimele, freamătul unei lumi statornicite într-un ținut dezvăluit în răstimpuri de lumină și întuneric. Cititorul îl însoțește pe autor într-o aventură fascinantă a cunoaşterii, a viețuirii aspre: ”Tăvălugul viu intră în năvoade. Se năruie câteva clipe. Apare iar, ţâşneşte fulgerător pe partea liberă a ghiolului. Ţipătul abia se mai aude. Se pierde şi el o dată cu puhoiul de carabi, în întinderea viscolului fără margini. S-a risipit o cenuşă de sunete peste plaiuri…din stufăriile biciuite de viscol se ridică mii de păsări înspăimântate…E un vuiet enorm ca de vară…”.  Oamenii și natura dezlănțuită poartă semnele prăbușirii: ”Am auzit moartea, şopteşte Carmen”. Popasul autorului se convertește în trăire și reflecţie. Participarea, legătura dintre lumea din afară şi lumea sensibilităţii, conferă textului, autenticitate. Pagini ale condiţiei umane izvorăsc dramatic în conştiinţă. Fiorul anotimpurilor ce curg, teama ce sfârtecă sufletul, vocile unui destin împovărător, căderea în resemnare dar și licărul de speranță, definesc tipologia personajelor.

”Vara nimănui” (1978) e ”scrisă incitant în maniera prozei cinematografice, cu derulări ingenioase de imagini și replici într-un ritm de-a dreptul sufocant. Și așa, însă ritmul vorbirii abia acoperă ritmul faptelor. Metoda reportericească fragmentează firește, viziunea epică de ansamblu, deși ea există, iar evenimentele n-au întotdeauna adâncime sau, mai exact, ochiul parcă n-are suficient răgaz să sondeze și zonele de umbră și ambiguitate ale vieții. Dar, din toate aceste tranșe de viață de o discontinuitate numai aparentă (scene, tablouri, dezbateri etice), cartea recompune o epopee contemporană. Mihai Lupașcu, deși călit cu o nouă experiență de viață, revine și el la matcă, adică la prima iubire, în timp ce gândurile îi zboară în voie, la munții săi albaștri din Ardeal și la o copilărie curată” (Cornel Moraru).

”Precum fumul” (1988) – ”Dintru început, nu este deloc ușor să definești natura acestei cărți. Este, fără îndoială, romanul unei familii, Hobean, cu o ascendență ilustră, ale cărei obârșii se află în satul Ohaba de lângă Făgăraș. Cronica hobenilor începe de pe vremea Memorandului ca un faimos strămoș, luptător pentru cauza românilor ardeleni. Încă de atunci, cei din familia Hobean vor cunoaște un proces de continuă degringoladă sub presiunea evenimentelor istorice ca și cum s-ar fi aflat sub puterea unui blestem. Ultimul descendent, tânărul Ghiță, aspirant perpetuu la studenție, trăiește drama neadaptării la noua realitate – orânduirea socialistă. Romanul devoalează condiția umană. ”Precum fumul” este și un excelent roman de atmosferă în care palpită viața unui burg transilvan, Făgărașul, cu habitudinile lui. Autorul își iubește cu patimă, locurile natale, de vreme ce mărturisește că ”toată țara asta dintre munți – Țara Făgărașului – cu zecile ei de cătune, e de fapt, o mare și singură așezare omenească”. Titlurile capitolelor sunt niște metafore subtile și foarte sugestive prin care autorul își proiectează obsesiile ca ”umbre pe pânza vremii” (Ionel Mihali).

Prof. Viorica Bica