Povestea remarcabilă a făgărășeanului Axente Pandrea, ctitor al noii stațiuni Slănic Moldova

Făgărăşeanul Axente Pandrea, născut pe 13 decembrie 1859, în satul Ucea de Sus, şi soţia Maria, originară din Brăila, sunt ctitori ai noii biserici din Slănic Moldova, judeţul Bacău, ridicată între anii 1927-1929, apoi ai noii stațiuni reînviate după primul Război Mondial, ridicând primele vile. Biserica veche, distrusă de bombardamentele primului război mondial, făcea parte din ansamblul fostei Epitropii Sfântul Spiridon a Mitropoliei Moldovei din Iaşi, şi a fost ridicată în 1845.

 Axente Pandrea a fost un fruntaş comerciant al României, decorat în 1923 cu distincţia Coroana României în grad de ofiţer pentru comerţul mare de vinuri şi în 1926 cu distincţia Medalia „Meritul Comercial şi Industrial”, clasa I. Acesta avea să fie apogeul făgărăşeanului Axente Pandrea. Dar, toate acestea aveau să fie rezultatul unei legături permanente cu Dumnezeu, cu munca serioasă şi curată, cu onestitatea şi hărnicia ridicate la rang de onoare. De altfel, nici un comerciant care nu posedă astfel de calităţi nu-şi poate duce numele şi reputaţia departe, acolo unde renumele costă mai mult decât o avere întreagă.

Ca să ajungă la astfel de calităţi, Axente Pandrea avea să trăiască o copilărie grea, căci la trei ani rămâne orfan de tată, iar la 11 ani a rămas orfan şi de mamă. A avut de luptat cu grijile vieţii încă de copil. După ce termină clasele primare în Viştea de Jos sub ocrotirea fratelui său mai mare Vasile Pandrea, la vârsta de 15 ani, în 1874 „trece Carpaţii” în Regatul Românesc, stabilindu-se ca băiat de prăvălie la Brăila. Statornic, harnic şi cinstit a servit timp de nouă ani, economisind toată „simbria” până a ajuns la un capital însemnat.

 

Econom în viaţă şi în meserie

La doar 23 de ani îşi va deschide în Brăila, numai din economiile personale, propria afacere, cu încredere în sine, chivernisire şi, mai ales, „cu negoţ cinstit”, după cum avea să îl aprecieze consăteanul său, prof. dr. Alexandru Bărbat din Iaşi, în propria teză de doctorat asupra economiei ţinutului făgărăşean şi al oamenilor săi de comerţ răspândiţi în întreaga lume.

La vârsta de 27 de ani se căsătoreşte cu Maria, fiica unui fruntaş negustor din oraşul Brăila. Împreună şi-au mărit atât cât a fost cu putinţă renumele şi averea. „N-a fost omul egoist, care să nu vadă şi să nu audă de nevoile altora. Acolo unde a văzut elemente bune şi dornice de muncă, dar lipsite de capitalul necesar, le-a ajutat cu toată bunăvoinţa şi, astăzi (1937, n.n.), pe piaţa Brăilei sunt negustori mari, care preamăresc numele lui Axente Pandrea pentru ajutorul dat cu toată inima şi la timp”, îl descrie profesorul e economie de la Iași, Alexandru Bărbat. Acelaşi profesor nu uită să amintească faptul că făgărăşeanul, „ca mulţumită lui Dumnezeu pentru bunul mers al negoţului său, n-a uitat şi de cele sfinte, făcând multe şi frumoase donaţii la biserici.”

 

Sprijin pentru ardeleni

În 1907, Axente Pandrea intră în conducerea oraşului Brăila, în calitate de consilier local, iar diurna încasată o dona Casei Brăilei ca ajutor pentru copiii săraci. În 1908, împreună cu alţi negustori de frunte ai oraşului, pune bazele „Cercului comercial şi industrial”, al cărui preşedinte a şi fost ales.

Bineînţeles că Axente Pandrea nu a uitat de românii ardeleni surghiuniţi de stăpânitorii străini de neam şi religie, astfel că în 1908-1909 ia fiinţă Societatea „Carpaţii”, al cărei preşedinte a fost ales încă de la început. Scopul societăţii era crearea şi menţinerea legăturilor cu românii din Transilvania şi formarea şi întărirea sentimentului naţional printre negustorii din Brăila. Axente Pandrea a fost ales preşedinte „până în 1925, când, după ce visul de veacuri al românilor fusese împlinit, a hotărât împreună cu membrii comitetului dizolvarea societăţii. Fondurile au fost vărsate societăţii „Ocrotirea orfanilor de război” din Brăila, iar drapelul depus la muzeul din localitate.

În 1910, cumpără o vilă la Slănic Moldova, atras de frumuseţile locului, iar în 1912 ridică încă una mult mai mare, ajungând, prin dotări frumoase, cele mai luxoase vile din staţiune. În anii grei ai războiului (1914-1916) devine ajutor de primar al Brăilei.

Familia Pandrea, ctitori ai noii biserici din Slănic Moldova

Biserica veche a staţiunii Slănic Moldova a fost ridicată în apropierea locului unde a fost descoperit un izvor cu ape minerale. Descoperirea s-a făcut în 1801, chiar de ziua prăznuirii Sfântului Ilie, 20 iulie, în timpul unei vânători. Hramul bisericii a fost ales a fi Sfântul Proroc Ilie. Această biserică a fost pusă sub ocrotirea Epitropiei Spitalului Sfântului Spiridon din Iaşi, aflat sub grija Mitropolitului Moldovei. Printre oamenii de seamă care obişnuiau să se odihnească vara în staţiunea Slănic-Moldova, şi sunt multe izvoare de unde ne putem inspira, se regăsesc Ion Creangă sau Constantin Negri. În bisericuţa din Slănic Moldova au slujit următorii mitropoliţi ai Moldovei: Iosif Naniescu – trecut de curând în rândul sfinţilor, Partenie şi Pimen.

Stațiunea veche distrusă de tunuri

În timpul luptelor de la Oituz, în prima conflagraţie mondială, bombardamentele distrugeau vilele de pe valea Slănicului, iar bisericuţa staţiunii ridicată în 1801 avea să ajungă o ruină. Epitropia Spitalului Sfântul Spiridon nu a avut resursele necesare să refacă biserica. Atunci, preotul Neculai Munteanu Montmarg (1927-1928) şi preotul militar Clement Filimon (1928-1939), luptător pe front, şi trecut la cele veşnice în 1990 la Bucureşti, au primit un sprijin important  pentru construcţia bisericii noi din partea familiei Pandrea. Pentru construcţia bisericii şi pictarea ei, jertfelnicia soţilor Pandrea a însemnat „câteva milioane de lei”, după cum reiese dintr-o broşură omagială editată după sfinţirea bisericii în cinstea noii ctitorii din Slănic Moldova.

Lucrările de zidire a bisericii au început în 1927, iar după doar doi ani, în 1929, noua biserică a fost refăcută complet, cu tot cu pictură şi catapeteasmă (iconostas). Ziua de 15 august 1929, de onomastica doamnei Maria Pandrea, a însemnat sfinţirea solemnă a bisericii, prin mâna arhiepiscopului Ilarion Băcăoanul, înconjurat de un numeros sobor de preoţi.

„Oficialităţile prezente la eveniment au ţinut frumoase cuvântări în care au adus mulţumire lui Dumnezeu şi au lăudat fapta deosebită a soţilor Pandrea. Drept mulţumire pentru fapta lor nobilă, noua biserică a primit pe lângă vechiul hram, Sfântul Ilie, şi pe acela al Cuviosului Axentie. Mulţumită lui Axente şi Mariei Pandrea, Slănicul îşi are acum nu numai izvorul de tămăduire al trupurilor, ci şi pe acela de tămăduire al sufletelor”, sunt cuvintele elogioase transmise de actualul preot al comunităţii, Cătălin Ilie, paroh din 1995 şi fiu al satului Slănic.

De altfel, pozele cu lăcaşul de cult şi cu ctitorii bisericii pe care o păstoreşte ne-au venit de la dânsul, dornic şi el să păstreze memoria ctitorilor şi să-i afişeze ca modele de trăire a vieţii spre slava lui Dumnezeu şi folosul oamenilor.

„Durere şi resemnare ca şi dreptul Iov”

Tot din broşura editată cu ocazia sfinţirii bisericii, pusă la dispoziţie de actualul preot al staţiunii moldave, din predica preotului Ion Rădulescu, nepot al soţilor Pandrea, aflăm de moartea năprasnică a unicului fiu al familiei: „Dumnezeu îi pune la o grea încercare, căci prin luna noiembrie 1926, unicul lor fiu este fulgerat de o moarte năprasnică. Cu multă durere şi resemnare ca şi dreptul Iov, primesc această grea lovitură; şi în loc de crăcnire împotriva lui Dumnezeu, se gândesc să înalţe acest sfânt locaş de închinăciune către Tatăl cel ceresc”.

După sfinţirea Bisericii celei noi din localitate, Axente Pandrea a primit ordinul „Răsplata muncii pentru biserică”, clasa I, ca o încununare în ridicarea din temelii a bisericii, a picturii şi a catapetesmei bisericii.

Fiind un eveniment cu ecou în vremea aceea, marii negustori din Moldova, alături de Axente Pandrea,  ridică vile și măresc stațiunea ajungând la un însemnat număr de turiști anual.

Donaţii satului natal

Pe 1 decembrie 1936, de sărbătoarea Unirii Ardealului cu ţara mamă, Axente Pandrea, împreună cu soţia Maria au donat satului natal, Ucea de Sus, suma de 260.000 de lei, împărţind-o bisericii şi şcolii. Fapta lor va rămâne adânc înfiptă în conştiinţa localnicilor, căci o donaţie atât de mare are menirea să asigure continuitatea neamului său, dar mai ales amintirea altruismului şi jertfelniciei unuia de un neam cu tine.

„Cu cât ne cunoaştem mai bine, cu atât ne vom iubi mai mult”, spunea un istoric devotat meseriei sale. Cert este că prin astfel de înaintaşi, modele de trăire autentică, atât spirituală şi cât şi materială, putem descoperi râvna, curajul, munca, onoarea şi onestitatea, devotamentul şi seriozitatea neamului nostru făgărăşean, valori care i-au ghidat pe mulţi dintre înaintaşii noştri şi care ar trebui să devină şi valori ale noastre, mai ales acum când societatea românească îşi caută un drum spre viitor…

(Pr. Alexandru Socaciu – Veneţia de Jos)