„Karate tradiţional este una, iar karate ca sport e cu totul altceva”

 De două ori vicecampion mondial şi o dată vicecampion european, actualmente unul dintre cei mai valoroşi antrenori de arte marţiale din România. Cu peste 30 de ani de experienţă „în spate”, Sensei Ioan Rîmbeţ este o personalitate mai puţin cunoscută celor care nu au avut vreodată contact cu sportul pe care acesta îl practică, karate. Originar din Voivodeni, a descoperit tainele sportului sub îndrumarea maestrului Gheorghe Ţeţu, în perioada în care practicarea karatelor era o activitate ilegală în România. În interviul ce urmează vom afla o parte din aspectele mai puţin mediatizate ale vieţii de sportiv şi antrenor într-un sport „de nişă” la noi, dar foarte apreciat în lume.

 De când şi de unde pasiunea pentru artele marţiale, pentru karate?

Trebuie să mă întorc în timp… Mai exact, am început în 1981, când am venit din Voivodeni la Şcoala Profesională de aici. Atunci ideea despre karate o aveam doar din ceea ce vedeam în filme, pe video. Am iubit sportul acesta de la început, de când am văzut primele secvenţe, şi mi-am dorit să îl practic şi eu, lucru pe care nu îl regret nici măcar o secundă.

Cum au decurs lucrurile după aceea, când aţi început de fapt?

Ştiam că se practică în Făgăraş, prin Sensei Ţeţu, care activează şi acum. A  fost primul îndrumător al meu în karate. Pe atunci se făceau antrenamentele la Liceul Industrial, într-o săliţă de acolo de sus, din spate. Acolo au fost primii paşi pe care i-am avut în karate, sub îndrumarea Sensei Ţeţu Gheorghe, începând de la vârsta de 17 ani.

Cum au fost primii ani ca sportiv?

Primii ani ca sportiv, dacă mă refer la perioada aceea, din 1981, au fost mai grei. Atunci, karate era un sport interzis, considerat o activitate ilegală. Karate a devenit sport, cu Federaţie legală în România, după Revoluţie, în 1990. Până atunci a fost destul de dificil, dar l-am practicat cu dragoste şi  atunci şi acum. Multe lucruri erau „ilegale” în perioada aceea, dar noi am continuat cu dragoste, cu suflet, cu sacrificiu, şi am ajuns până aici.

De când aţi devenit antrenor? Este diferit faţă de când eraţi doar sportiv?

Am devenit instructor antrenor imediat după 1990. Este ceva diferit pentru că se modifică tot timpul câte ceva. Mereu trebuie să fii în pas cu noile metode de antrenament; ca orice sport, karate evoluează. Trebuie să ai tot timpul informaţia potrivită pentru a face performanţă, fiindcă în perioada aceea noi practicam sportul tradiţional, după informaţiile pe care le aveam în perioada aia şi după informaţiile pe care le avea sensei Ţeţu. În timp, când a devenit karate sport şi l-am practicat ca şi sport, e cu totul altceva. Karate tradiţional este una, iar karate ca sport e cu totul altceva.

De unde obţineţi acele informaţii, atât de necesare?

După cum ştiţi, acum două săptămâni am avut invitat un maestru japonez la Făgăraş. Încercăm pe cât posibil, să aducem maeştrii japonezi, sportivi de mare performanţă, foşti campioni mondiali… Chiar intenţionăm ca să aducem, în curând, un fost campion mondial, pe care l-am cunoscut sâmbătă, la o competiţie la Timişoara. Dânsul s-a oferit să vină în luna ianuarie la Făgăraş. Sperăm să adunăm toţi antrenorii, sportivii de performanţă, şi să începem un stadiu de pregătire, din care să aflăm care sunt paşii pe care trebuie să îi urmăm pentru a ajunge la o mare performanţă. Mai ales acum, de când suntem recunoscuţi ca sport olimpic, obiectivul nostru este altul. Pentru asta trebuie să îi aducem, să fim în contact cu ei, de aici culegem informaţiile.

E uşor să îi convingeţi pe oamenii de mare performanţă să vină aici, la Făgăraş?

Nu e uşor, chiar deloc. Nu este uşor deoarece informaţia costă şi suntem limitaţi financiar. Dacă ne-am permite mai mult financiar, poate că am face lucrurile acestea mai des, dar din păcate, nu ne permitem. Stagiile de pregătire sunt suportate de intructor şi de sportivi, noi ni le plătim. Nu avem un sponsor sau un buget pentru cheltuieli. Costurile pentru participarea la competiţii şi deplasările, cu tot ce implică, cazare, masă, sunt suportate de club. Echipamentele şi restul noi ni le plătim sau mai obţinem mici sponsorizări ocazionale. Este diferită situaţia faţă de sporturile mari, care obţin sponsorizări importante, noi suntem un sport de nişă, dar ne mulţumim şi cu puţin.

Câţi elevi antrenaţi în prezent?  

Am un lot de 45 de sportivi de performanţă, din toată zona noastră, nu doar din Făgăraş. Sunt sportivi cu care mă deplasez la competiţiile din afara oraşului, sportivi cu care ieşim în afara ţării. Am câţiva de la Drăguş şi de la Sâmbăta de Sus, iar restul de aici. Încercăm să închegăm un lot competitiv, cu care să aducem rezultate.

Unde se fac antrenamentele, la Făgăraş şi la Braşov?

Eu doar în Făgăraş, iar de două ori pe săptămână mai merg la Sâmbăta şi la Drăguş. La Braşov avem colegi care fac parte din comisia noastră naţională S.K.I. Avem în schimb sportivi care lucrează la Braşov şi care se antrenează şi acolo. Un exemplu în acest sens este Marius Bucur, un sportiv de mare performanţă, care lucrează ca poliţist în Braşov. Se antrenează, printre altele, şi în Braşov, neputând să vină zilnic, să facă naveta, iar în zilele libere de serviciu se antrenează aici. Am avut rezultate bune şi chiar foarte bune cu ei. Cel mai mare rezultat şi o premieră pentru România,  a fost obţinerea locului  IV la Campionatul Mondial de la Jakarta, Indonezia, cu echipa de Kata a CSM Făgăraş. O mare performanţă pentru karatele din România, dar deloc mediatizată. În acest sport avem rezultate bune şi foarte bune şi mi-aş dori să se ştie cât mai mult despre rezultatele sportivilor noştri. Sunt sportivi foarte buni şi ar fi interesant să aveţi o discuţie cu ei, să vă povestească despre viaţa lor, despre sacrificiul pe care îl fac pentru a ajunge aici, un sacrificiu puţin cunoscut. Vorbesc aici de sportivii mari, pentru că pe cei mici îi mai ajută părinţii. Am sportivi de performanţă care sunt studenţi sau sportivi care stau în Făgăraş, dar nu au un loc de muncă. În aceste condiţii este destul de greu să practice sportul acesta la nivelul la care îl practică ei. În cazul lui Marius (n.r. Bucur) este destul de greu, el având serviciul în alt oraş, trebuie să facă naveta pentru a veni la antrenamente.

Sunt mulţi în situaţii similare?

Mai avem unul din sportivii de mare performanţă, Silviu Lungu, care este student la Sibiu. Cunoscând antrenori şi din alte oraşe, i-am trimis la sălile lor să se antreneze atunci când nu pot ajunge aici, ca să nu piardă. Când au timp îi adun, în special sâmbăta şi duminica, să ne antrenăm împreună.

În prezent sunteţi antrenor de lot. Ce implică acest lucru?

Da, sunt antrenor de lot S.K.I., al Comisiei Naţionale S.K.I. România. În primul rând, caut sportivii cei mai buni din toate cluburile care fac parte din Comisia Naţională S.K.I. Cam de 2-3 ori pe an, încercăm să ne întâlnim cu toţi aceşti sportivi, să facem o selecţie mai lărgită. Facem pregătire comună, şi apoi alegem sportivii care ne vor reprezenta la competiţiile internaţionale, cupe internaţionale, campionat european sau mondial.

Cum decurge o zi din viaţa dvs.?

Am o viaţă foarte activă. Antrenamentele le ţinem la sala de sport a Şcolii Gimnaziale „Ovid Densuşianu”, de luni până vineri inclusiv, iar în week-end, când reuşesc să strâng seniorii. Lucrez pe trei nivele: de vârstă, categorii de grad (pe centuri) şi grupă de performanţă. Am copii de la 4 ani la 8/9 ani, după care avem o grupă medie, de la 9/10 ani la 12/13 ani, şi grupa de performanţă, care începe de la 13/14 ani în sus, până la seniori.

Evoluţia ierarhică se face în funcţie de rezultatele obţinute?

Da. Urmăresc fiecare antrenament, fiecare pas pe care îl face sportivul, nivelul la care se află în momentul respectiv. Înainte de fiecare competiţie fac o selecţie, în funcţie de pregătirea şi de nivelul sportivului Când se apropie competiţiile, facem o selecţie şi mergem la competiţia respectivă. Nu pot deplasa 45 de sportivi deodată.

Care sunt criteriile de încadrare, la competiţii?

În funcţie de competiţie, avem anumite categorii, în funcţie de criterii specifice. La Cupa României, categoriile încep de la -6 ani. Astfel avem categorii: pe vârste şi pe nivel de grad. Gradele încep de la 10 la 1, până la centura neagră. Gradele se obţin în fucţie de aceste categorii, dar sunt şi categoriile de vârstă. Categoriile de vârstă încep de la -6 ani, 6/7 ani, 8/9 ani, cam din doi în doi ani sunt categoriile, până la +18 ani, seniorii.

Aveţi o statistică a ultimelor rezultate naţionale şi internaţionale obţinute din postura de antrenor?

De curând am făcut o astfel de clasificare. Numai anul acesta am avut vreo 16 competiţii, la care am obţinut în jur de 150 de locuri I. Pentru locurile II şi III nu mi-am făcut o statistică, dar oricum sunt mult mai puţine. Ne pregătim pentru performanţă şi chiar le spun sportivilor că eu pregătesc sportivi pentru locul I, nu pentru locul III sau mai puţin. De multe ori ne luptăm pentru locurile I şi II cu sportivi din acelaşi club.

Care ar fi cele mai importante competiţii la care aţi participat, de-a lungul timpului, ca sportiv şi ca antrenor?

Ca antrenor, ultimul ar fi Campionatul Mondial din Indonezia, care a avut loc la sfârşitul lunii august, unde am reuşit performanţa de a ne clasa pe locul IV pe echipe.

În decursul anilor, am participat la patru campionate mondiale, patru campionate europene, la care am obţinut două titluri de vicecampion mondal, unul de vicecampion european şi multe multe alte titluri internaţionale.

E dificil să obţineţi aşa o performanţă. Care este secretul?

Este foarte dificil, dar prin muncă am reuşit. Muncă, sacrificii şi disciplină! Karatele te învaţă disciplina, respectul faţă de ceilalţi, respectul faţă de sine, încrederea.

Câte ore vă antrenaţi?

Când ne-am pregătit pentru campionatul mondial de anul acesta aveam trei antrenamente pe zi, însumând undeva la 5 ore, dintre care: pregătire fizică, tehnică, tactică, ş.a. Cam în asta constă pregătirea unui sportiv pentru performanţă.

Fiind atât de ocupat, cum se împacă viaţa de sportiv şi antrenor cu cea de familie? Mai aveţi timp şi pentru altceva decât sportul?

Trebuie să îţi faci timp pentru toate. Se împacă bine, nu am avut probleme.

Câţi karateka sunt înscrişi la club, în Făgăraş?

Avem mai multe secţii, CSM-ul, unde sunt eu antrenor, alături de domnul  Ionel Novac; CSS-ul, unde este doamna Anne-Marie Matei-Bora, şi CSM Karate-Do, unde avem doi instructori. Avem cam 200 de sportivi, care activează în prezent în Făgăraş. Avem unul dintre cele mai mari cluburi din România, după cum afirmă sportivi legitimaţi la Federaţia Română.

Cum se poate înscrie cineva care doreşte să practice acest sport? Sunt anumite condiţii?

Programele le avem, se cam ştie despre orele de antrenament, unde are fiecare secţie (CSM, CSS sau Karate-Do). Copiii sau părinţii aleg clubul din care vor să facă parte şi noi îi înscriem. Mulţi vin, dar mai puţini rămân, pentru că sportul e greu, nu este pentru oricine. Singura condiţie ar fi ca ei să îţi dorească să practice acest sport. Apoi trebuie să ai un program bine structurat, ca să îi atragi şi să îi faci să îndrăgească acest sport, mai ales că pot veni aici de la vârsta de 4 ani. Or, nu este uşor să lucrezi cu un copil atât de mic, să reuşeşti să îi captezi atenţia pentru o oră şi să îl faci să înţeleagă ce vrei de fapt de la el. Disciplina şi respectul sunt principii de bază, pe care ei trebuie să le înveţe, apoi restul vine treptat.

Un gând pentru sportivi…

Mi-aş dori din tot sufletul să avem un sportiv din Făgăraş de la Karate, indiferent de la care club, care să ne reprezinte la Jocurile Olimpice din 2020. Sunt patru ani în care ne putem pregăti serios pentru ca măcar unul dintre sportivii noştri să ne reprezinte acolo. Ar fi ceva extraordinar să reuşim acest lucru.

(Alina POPESCU)