Tăcere şi linişte. Vinerea Mare
După Denia din Joia Mare, când se citesc cele 12 Evanghelii cu pasaje din întreg periplul pătimirilor Domnului Hristos, urmează o zi de tăcere şi linişte. Toate acestea după ce Fiul lui Dumnezeu a fost vândut, părăsit, judecat fără vină, bătut, scuipat, umilit, îngenuncheat, batjocorit, răstignit şi din nou părăsit de toţi…
În urma presiunilor asupra valorilor creştine din ultimii ani, ferească Dumnezeu să-ţi mai faci cruce în public, sau să fii descoperit că ţii post. Rişti aproape aceleaşi umilinţe enumerate mai sus. A fi creştin practicant a ajuns de multe ori azi să însemne că eşti retrograd, venit din Evul Mediu, spălat pe creier, etc. Celor care încă nu se lasă intimidaţi, le transmit că Hristos nu a reacţionat împotriva acestor răutăţi, ci doar şi-a văzut mai departe de misiunea Sa.
Încă ceva: sunt convins că setea şi necesitatea omului după Dumnezeu, după lucrurile spirituale, vor aduce pe mulţi detractori ai lucrurilor duhovniceşti pe calea Adevărului. Pe unii poate niciodată, dar asta nu mai este treaba noastră dacă noi ne-am făcut datoria în primul rând cu noi şi cu viaţa noastră personală. Deja suntem împlinitori ai unui apostolat practic. Dacă reuşim şi altceva, bine, dacă nu, restul nu mai depinde de noi.
În Vinerea Mare nu se face Sfânta Liturghie. Se ajunează, după puteri. Pentru că Liturghia este o slujire publică, azi slujirea este personală, în intimitatea casei, în taina familiei, în liniştea rugăciunii personale. Postul negru ne poate ajuta să găsim căi de a ne schimba în mai bine trăirea în lumea aceasta. Abţinerea de la mâncare este un exerciţiu de demonstrare a faptului că nu alimentele ne stăpânesc pe noi, ci noi pe ele.
Deja am vorbit prea mult pentru o zi ca asta. Într-un an ca acesta, cu o criză fără precedent, să prohodim pe Domnul în tăcere, în linişte, în intimitatea casei, în spaţiul nostru familial. Azi înmormântăm pe Domnul, deplângem nedreptatea, dar avem inima Sus, cu ochii spre Înviere.
(Pr. Alexandru Socaciu, Veneţia de Jos)
