Ioan Ionuţ, o viaţă închinată dansului popular

Când spui, în Ţara Făgăraşului, „ Ioan Ionuţ“, spui „ dansuri populare“. Asta pentru că în ultimii 25 de ani, Ansamblul „Făgăraşul“ al Casei Municipale de Cultură s-a identificat cu figura „modelatorului de dansatori din Ţara Făgăraşului“, Ioan Ionuţ. Numai că pasiunea binecunoscutului coregraf pentru dansurile populare, începe cu jumătate de secol în urmă, la vârsta de 8 ani, când a învăţat primii paşi din frumoasele noastre dansuri. Provenit dintr-o familie de iubitori de tradiţii din satul Felmer, Ioan Ionuţ şi-a dedicat întreaga viaţă dansului popular. Mai întâi ca dansator, iar apoi ca instructor la Ansamblul „Făgăraşul“. Mii de copii au  învăţat jocul nostru tradiţional de la Ioan Ionuţ şi duc mai departe moştenirea străbună, identitatea noastră naţională. În rândurile ce urmează, redactorii ziarului Făgărașul Tău vă prezintă un portret în cuvinte al coregrafului Ioan Ionuţ care, prin munca sa cu tinerii, a dus numele Făgăraşului pe marile scene ale lumii.

 

O viaţă închinată dansului, foclorului, tradiţiilor! De unde această pasiune?

De la părinţi, mama şi tata erau dansatori la noi în sat şi aşa am învăţat şi eu. Am învăţat să dansez de mic copil, de la vârsta de 8 ani. În anul 1968 am fost la un concurs, unde am câştigat locul III pe judeţ. Aveam 12 ani. Au participat echipe din tot judeţul Braşov şi am fost foarte mândru de reuşită.

La Felmer, aveam echipă de dansuri, iar tatăl meu era şeful formaţiei. Şi eu am învăţat să dansez acasă, acolo făceam repetiţii, cu tatăl meu. Mai târziu ne întâlneam la Căminul Cultural din Felmer.

Am mers apoi la şcoală la Braşov. Şi acolo am făcut dansuri la formaţia de la Hidromecanica şi la Ansamblul „Crăişorul“. Apoi, în 74, am venit în Făgăraş şi din 76 am venit la Ansamblul „Făgăraşul“. Era instructor domnul Motoc, apoi Micloş.

Până la ce vârstă aţi fost dansator?

Până la vârsta de 35 de ani am fost dansator, apoi din 1990 am devenit instructor.

Ce amintiri aveţi ca dansator?

Ca dansator am fost la multe festivaluri naţionale, dar şi internaţionale: în Belgia în 79, Spania, Franţa – am fost la cinci festivaluri, şase săptămâni am stat atunci , în 83 din nou am fost în Franţa. În 1988 am fost la cel mai mare Festival de Folclor din lume, la Moscova. La foarte multe am fost.

Ce impresii vă lăsa atunci Occidentul?

Aveam mari emoții când trebuia să plecăm în altă țară. Nici nu puteam să dorm noaptea. Am fost o dată în Germania: ne-am adunat cu toții și ne-am uitat o oră în vitrine, la televizoare color. La noi nu era așa ceva. Eram impresionați de cultură, de dezvoltarea economică, de tot. Când veneam acasă, veneau mulţi prieteni şi cunoştinţe și ne întrebau cum e în Germania.

Cum obţineaţi viza? Ştiu că era destul de greu de trecut graniţa în aceea perioadă?

Da, nu era uşor. Bineînţeles că ne lua Securitatea şi ne verifica. Dar dacă eram corecţi şi ne întorceam, nu aveau treabă.

Au fost colegi de-ai dumneavoastră care nu s-au mai întors în ţară?

O singură dată, în 1983, a rămas un băiat, un violonist.

Aţi avut probleme din această cauză?

Au fost probleme, pentru că din 1983 până în 1988 nu am mai putut pleca.

Care a fost conjunctura care v-a adus în fruntea Ansamblului „Făgărașul“?

Domnul profesor care a fost până în 1990 a plecat la Casa Armatei, iar doamna directoare a Casei de Cultură m-a întrebat dacă vreau să preiau ansamblul. Nu ştiam ce să zic, mă luase cam pe nepregătite, dar am acceptat până la urmă. Şi de atunci sunt coregraf al Ansamblului „Făgăraşul“.

Câţi copii v-au trecut prin mâini?

Mii de copii, chiar zeci de mii, cred. Nu ştiu numărul. Iar acum, fiica mea, Anca, se ocupă de cei mici; eu am rămas să lucrez doar cu cei mari şi rezultatele sunt foarte, foarte bune.

De-a lungul vremii, dansatorii făgărăşeni s-au remarcat pe scenele naţionale şi internaţionale. Unde ați mers cu dansatorii de când sunteți instructor?

Am fost de multe ori în Republica Moldova, în 93, în 95. Am fost Chişinău, când a împlinit 560 de ani de la prima atestare documentară. Am dat mâna cu preşedintele Moldovei. Ani la rând am mers la Stuttgart şi Nurnberg.

 

În momentul de faţă câte grupe de dansatori aveţi?

Eu am două grupe, una de începători şi una mare, iar Anca are vreo trei grupe de copii. Şi sunt foarte multe cereri. Nu putem să le satisfacem pe toate. Deşi după Revoluţie nu voiau să vină. Mergeam la şcoală şi le propuneam să se înscrie la dansuri populare. Nici nu ne ţineau copiii de vorbă.

Cât de grea este această muncă?

Dacă elevul perseverează, învaţă. Au fost copii care nu aveau mult talent, dar dacă au fost serioşi, au reuşit să-i întreacă pe cei cu talent. Mai greu e cu cei mari. După ce ai rezultate, e greu să-i struneşti pentru că nu ai cu ce să-i plăteşti şi omul se mai uită şi la acest lucru. Acum mai ieşim la câte o nuntă, la o petrecere…

Sunteţi ca o familie!

Nu ca o familie, suntem o familie şi mulţumesc părinţilor pentru că sunt alături de mine. Ceea ce facem e ceva frumos. Sunt mândru de ei.

Costumele populare de unde le aveţi?

Cele mai multe sunt de la Casa de Cultură şi sunt costume făcute în 1980. Dar le-am întreţinut şi arată foarte bine. Sunt costume din toate regiunile ţării, pentru că fiecare dans este cu costumul său.

Cu ce lipsuri vă confruntaţi?

Banii, în primul rând. Invitaţii avem la evenimente, dar e greu, ne mai ajută şi domnul primar, dar nu putem să fim tot pe capul lui.

Anul acesta am făcut şi Ceata Făgăraşului, un moment istoric. Oamenii ne-au primit foarte bine, erau uimiţi că Făgăraşul are ceată. A ieşit foarte bine.

Aţi fost tentat să plecaţi în altă ţară?

Nu, asta nu! Poate pe mulţi i-am convins să vină înapoi acasă. Nu pot să zic că sunt patriot, e doar dragostea faţă de zona noastră, faţă de oameni. Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, tot aici aş vrea să mă nasc. Când mă duc la Felmer, parcă îmi ia toate greutăţile de pe mine!

Ce înseamnă pentru dumneavoastră dansul popular?

TOTUL! Pentru mine dansul popular e totul. În dans mă regăsesc, acolo mi-am găsit momentele fericite, uit de toate necazurile, uit de probleme. Am avut necazuri multe, dar dansul mi-a alinat durerea şi mi-a dat puterea să rezist.

Ca făgărăşean care se implică în viaţa social a oraşului, ce credeți că îi lipseşte Făgăraşului?

Locurile de muncă şi oamenii să fie mai buni. Dar toate succesele mele le datorez credinţei în Dumnezeu. Dumnezeu nu m-a lăsat, mi-a dat putere. Şi dacă Dumnezeu mă ajută, merg în continuare. De 52 de ani fac dansuri, de la 8 ani.

Adresați câteva cuvinte de încheiere cititorilor noștri!

Îi iubesc foarte mult pe făgărăşeni. Atât de mult mă bucur când vin la spectacole, când mă salut cu ei pe stradă. Le doresc să fie aproape de ansamblu pentru că ansamblul niciodată nu o să-i dezamăgească, atât timp cât eu sau Anca o să fim  instructori coregrafi.