ZIUA CULTURII NȚIONALE – MHAI EMINESCU. LIEDUL EMINESCIAN
În studiul „Viaţa lui Mihai Eminescu”, George Călinescu avea să reliefeze unicitatea eufoniei versului eminescian: „Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale, va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. „La mijloc de codru des”, „Atât de fragedă”, „Şi dacă”, De ce nu-mi vii?”, „Somnoroase păsărele”, „Peste vârfuri”, „Şi dacă ramuri bat în geam” au permis abordarea genului de lied. Cele patru madrigale ale lui Paul Constantinescu, „Peste vârfuri”, „Stelele-n cer”, „Freamăt de codru”, „La mijloc de codru des”, le datorăm plasticităţii imaginilor sonore. „Luceafărul” este transpus în poemul dramatic pentru solişti, cor şi orchestră de Alexandru Zirra. În anul 1971 Wilhelm Berger compune „Simfonia a VIII-a pentru orchestră, cor şi orgă, inspirată din „Luceafărul”. Cantata „Dintre sute de catarge” este compusă pentru mezzo-soprană, cor şi orchestră. Pe textul eminescian „Strigoii”, G. Enescu compune pentru orchestră, cor, solişti, o amplă partitură în trei părţi. Contemplaţia eminesciană se amplifică în imaginea lumilor astrale:”La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ luminii să ne-ajungă” („La steaua”). Eufonia versurilor sugerează mişcarea sferelor. „Curentă este la romantici noţiunea de muzică a sferelor, prin care se înţelege uriaşa muzică simfonică produsă de rotaţia planetară. Desigur, panorama cerului deşteaptă imagini acustice” (G. Călinescu, „Opera lui M. Eminescu”).
Viziunea universului sferic cristalizat de Platon, nuanțat apoi, de Aristotel, rezidă în armonia muzicală ”a cărui mișcare e dansul sau rotirea ritmică a aștrilor. Modelul cosmologic sferic propune o viziune muzical-armonică și inteligibilă a universului” (Ioana Em. Petrescu, Mihai Eminescu, poet tragic”, Iași, ed. Junimea, 1994, p. 7). ”Sara pe deal” este o poezie a ”înserării” și a ”dealului”, ”înserarea fiind ”timpul sacru de perpetuă reeditare a genezei” (Ioana Em. Petrescu, p. 32), iar ”dealul”, spațiul sacru”: ”Sara pe deal buciumul sună cu jale, / Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, / Apele plâng, clar izvorând în fântâne; / Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine. / Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară, / Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, / Stelele nasc umezi pe bolta senină, / Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină. / Nourii curg, raze-a lor şiruri despică, / Streşine vechi casele-n lună ridică, / Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână, / Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână. / Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare / Vin de la câmp; toaca răsună mai tare, / Clopotul vechi umple cu glasul lui, sara, / Sufletul meu arde-n iubire ca para. / Ah! în curând satul în vale-amuţeşte; / Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte: / Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă, / Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă. / Ne-om răzima capetele-unul de altul / Şi surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?” Acest timp al ”izvorârii” îl resimțim în jeluirea buciumului, în tânguirea clopotului ”vechi”. Dealul apare ca ”punctul unde drumul turmelor se întâlnește cu căile stelare”. Cele două nivele cosmice – pământ-cer – îndeplinesc funcția mitică de ”axis mundi”(Ioana Em. Petrescu, p. 33).
Versurile cantabile eminesciene au fost transpuse în lieduri de compozitorii George Dima, George Stephănescu, Andreescu Scheletti, Ionel Brătianu, Emil Monția, Mihai Jora, Tudor Ciortea, Aurel Stroe, Nicolae Coman, Dan Constantinescu. „La steaua” este transpusă în lied de către compozitorul George Stephănescu. În liedul pe versurile poeziei „La steaua” de Mihail Jora „ armonia devine, de fapt, preponderentă şi tinde să depăşească în importanţă linia melodică, aceasta fiind, în mod frecvent generată de succesiunea de acorduri încredinţate pianului” (Bentoiu, Pascal, „Profiluri de compozitori”). Compozitorul George Dima a compus liedurile eminesciene „Dorinţa”, De ce nu-mi vii?”, „Peste vârfuri”, „Şi dacă ramuri bat în geam”, „Somnoroase păsărele”, cu un acompaniament mai amplu. Liniei vocale i-a conferit nobleţe. În volumul „G. Dima.Viaţa şi opera”, Ana Voileanu Nicoară specifică: ”compozitorul nu se serveşte de linii melodice şi ritmice împrumutate direct din folclor. G. Dima, asemenea lui M. Eminescu şi Ştefan Luchian, ştie să sugereze atmosfera artisticului românesc prin contopirea tuturor elementelor de expresie populară, într-o sinteză de mare artă originală”. Pe fundalul acompaniamentului pianistic, vocea urmează o linie melodică a unui recitativ în „re minor” („De ce nu-mi vii?). Versurile din lirica eminesciană au pregnanţă în liedurile lui Mihail Jora. Linia melodică a poemei „Afară-i toamnă” ni se dezvăluie ca un ecou al gândurilor poetului: „Afară-i toamnă, frunza-mprăştiată, / Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri”. Cadenţele modale se contopesc într-un flux continuu, armonios. Mihail Andreescu- Scheletty, Doru Popovici, Anatol Vieru compun lieduri pe un fundal armonic nuanţat, conferind creaţiei, unicitate.
”Irizările de metafore” închid în ele însele, modularea eufonică, menită să înveşnicească curgerea emoţională a poemului. Este „acea deschidere la infinit a spaţiului sufletesc, ce se înscrie în tradiţia creativităţii populare. Stările interioare pe care le redă în doine-dorinţă, nostalgie, iubire, visare, tânjire, suferinţă, zbucium, amărăciune, speranţă – dobândesc în creaţia eminesciană, valenţele unice. Poezia „La steaua” a fost transpusă în unsprezece lieduri. Versurile din lirica eminesciană au pregnanţă în arta interpretativă. Cadenţele modale se contopesc într-un flux continuu, armonios: ”Stelele-n cer/ deasupra mărilor / ard depărtărilor, / până ce pier. / / După un semn / clătind catargele,/ / tremură largele / vase de lemn” (”Stelele-n cer”). Cuvântul-gând, purtător de adânci semnificații se așterne peste versul eminescian ”Dintre sute de catarge”, leitmotiv al ”veșnicei treceri” : ”Dintre sute de catarge / Care lasă malurile, / Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile? / Dintre pasări călătoare / Ce străbat pământurile, / Câte-o să le-nece oare / Valurile, vânturile? / De-i goni, fie norocul, / Fie idealurile, / Te urmează în tot locul/ Vânturile, valurile. / Nențeles rămâne gândul / Ce-ți străbate cânturile, / Zboară vecinic, îngânându-l, / Valurile, vânturile”.
Dorul-dor eminescian e perceput ca mod de transcendere „a firii spre fiinţă”. Versurile din elegia testamentară ”Mai am un sigur dor” coboară în miturile folclorice. ”Dacă ritmul silabelor realizează o melodie de romanță, ideea poetică e cosmică, fiindcă reprezentarea morții este pentru noi, imaginea care ne urmărește pe ascuns și căreia dorim să-i dăm forma cea mai liniștitoare” (G. Călinescu, ”Opera lui Eminescu”, vol. II, Editura Minerva, 1970, p. 402): ”Mai am un singur dor: În liniştea serii / Să mă lăsaţi să mor / La marginea mării; / Să-mi fie somnul lin / Şi codrul aproape, / Pe-ntinsele ape / Să am un cer senin”. Seara eminesciană ”simbolizează încetarea luminii germinative, marea înseamnă apa primordială, simbol al genezei” (G. Călinescu). „Dorul” eminescian este „aspiraţia nemărginită, deschiderea eului către osmoza cu lumea dinafară, cu întreaga fire, care-i condiţionează nu numai deplinătatea dar chiar şi fiinţarea ca atare”(George Popa, „Prezentul etern eminescian”).
Prof. Viorica Bica