IN MEMORIAM CONSTANTIN BRÂNCUȘI (19 februarie 1876 – 16 martie 1957). 148 de ani de la nașterea sculptorului

”Infinirea” spațiului brâncușian

Brancusi5”Această sculptură – operă de o viață întreagă – va aparține tuturor timpurilor, din pricină că am despuiat forma esențială de toate trăsăturile care ar putea să vă povestească de vreo anumită epocă sau vreo perioadă de ani” (Constantin Zărnescu, ”Aforismele și textele lui Brâncuși”, Craiova, Ed. Scrisul românesc, 1980, p. 142).

Brancusi6Legendele străbune,  mitul păsării, tema dragostei și a fertilității, motivul morții și al somnului, al Centrului lumii, i-au conferit dimensiunea ascensională a creației. Despre creațiile sale, Brâncuși avea să declare: ”Eu cred că o formă adevărată, în plastică, ar trebui să ne sugereze infinirea. Suprafețele ar trebui să arate, atunci, ca și cum ar înainta încontinuu, ca și cum ar pleca, din această masă, într-o existență cu totul desăvârșită și completă” (Constantin Zărnescu, p. 139). Din istoria sculpturii, Brâncuşi a desprins „esenţa. Totul „va fi fost o izbucnire din izvoarele adânci ale fiinţei sale. În el însuşi, şi-a găsit singur propriile modele, arhetipurile structurale. A fost vorba la el de o concentrare, de o purificare interioară” (E. Ionesco, „Note şi contra-note”). El însuși avea să mărturisească:”Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul și nu descifrează nici viața” (Constantin Zărnescu, p. 109). Sufletul românesc, solidar cu ”spațiul mioritic”, relevă L. Blaga, este călător pe ”celălalt tărâm”, cel al adâncimilor. ”Sentimentul destinului propriu sufletului popular românesc, s-a întrepătruns cu plasticizări și adânciri reciproce de perspectivă, cu orizontul mioritic. În acest aliaj cu sentimentul destinului, spațiul mioritic a pătruns ca o aromă, toată înțelepciunea de viață a poporului” (Lucian Blaga, ”Trilogia culturii”, București, Humanitas, 2018, pp. 166-167). Apartenența la plai, parte integrantă a existenței noastre ”psiho-spirituale”, își află concretețea în cântec și vis. Este un cântec ”moștenit  din veac în veac și în care Moartea pe plai e asimilată în tragica-i frumusețe cu extazul nunții: ”Soarele și luna / Mi-au ținut cununa. / Brazi și păltinași / I-am avut nuntași, / Preoți, munții mari, / Păsări, lăutari, / Păsărele mii, / Și stele făclii” (Lucian Blaga, ”Trilogia culturii”, București, Humanitas, 2018, pp. 166-167).

Brancusi4”Spațiul-matrice” interferează cu destinul uman un ”destin alcătuit din anume duh și din anume sânge, din anumite drumuri, din anumite suferinți” (L. Blaga, ”Trilogia culturii, p. 121). Din albia gândului, izvorăsc cugetările: ”Sufletul acesta se lasă în grija tutelară a unui destin cu infinite dealuri și văi – suișuri, coborâșuri, înălțări, scufundări de nivel, de ritm repetat, monoton etc.-  care, simbolic, descinde din plai, culminează pe plai și sfârșește pe plai (L. Blaga, ”Trilogia culturii”, p. 124). Ca atare, pentru păstor,  orizontul spațial viețuiește înlăuntrul ființei sale, el semnifică însăși ”infinirea”, iar spiritul  dobândește unduirea spațiului mioritic. Primele  versuri din balada ”Miorița” ”Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai / Iată vin în cale / Se cobor la vale”-  sunt metafore ale identității românești. Astfel, colina, ”piciorul de plai” – ”adică un plan înalt deschis pe coamă verde de munte și scurs molcom, în vale” (L. Blaga, p. 120) și valea – ”adăpost” împrejmuit de susur de izvoare – sunt reprezentări din care au izvorât antonimele” înălțare – cădere, suiș – coborâș, fericire – durere”, ce definesc ele însele, un destin.

În opera sa, Brâncuși a redat orizontul spațial mioritic românesc prin linia curbă, ondulată. ”Coloana recunoștinței fără sfârșit”, ”Domnișoara Pogany”, ”Cocoșul”, ”Pasărea măiastră” sunt tributare acestei concepții. ”Spațiului-matrice” mioritic, Brâncuși îi atribuie principiile vieții: ”seninătatea, armonia proporțiilor, ciudata liniște în fața morții, simplitatea, măreția echilibrat-monumentală a unor opere, pacea și bucuria, simțul nemaiîntâlnit al echilibrului ca și geometria organică și gândirea, înțelepciunea, lirismul ”(Constantin Zărnescu, p. 45). Sculptorul a optat pentru linia curbă ondulată ca ”reprezentare geometrică subconștientă a spațiului românesc” (Constantin Zărnescu, p. 45).  ”Coloana recunoștinței fără de sfârșit” este reprezentarea fidelă a concepției sale, ”sinteză fără precedent și rezultatul suprem al tuturor operelor brâncușiene” (”Colocviul Brâncuși, p. 18). În ”Coloana” brâncușiană, privitorul atent întrezărește ”Cocoșul” în ”zigzag”, străpungând cerul, ”Domnișoara Pogany” bizantină, cu ”gâtlejul ei în etaje” despre care Brâncuși relata: ”curbele ondulate ale părului ei și-au luat zborul ca o plantă care se ridică; el se derulează de-a lungul cefei și lasă amprentele lor să cadă pe toată compoziția”; Versiunile  ”Domnișoarei Pogany”, aveau să-i aducă mărturisirile: ”Brațele au fost modelate într-o manieră aproape precisă, părul a fost strâns într-un rulou, spre ceafă, însă fața avea să-și piardă toate caracteristicile sale particulare cu excepția ochilor și a curbelor, în arc, ale sprâncenelor. În următoarea versiune, capul a primit forma definitivă a unui oval, iar părul a devenit mai lejer strâns pe ceafă, conceput ca un desen de curbe ondulate. În ultima versiune – care va fi, oare, aceea ultima?- capul, brațele și părul se unduiesc la unison. Curbele își iau zborul ca o plantă care se ridică, ele se ondulează, astfel, de-a lungul cefei și își lasă amprenta lor pe întreaga compoziție” (Constantin Zărnescu, pp. 125-126) . ”Coloana” poate fi privită ca o înșiruire de ”Păsări măiestre” ce se înalță spre ceruri. O altă interpretare este atribuită romboedrelor, reprezentare a munților și colinelor în zborul lor spre cer. Brâncuși a ”desprins acest spațiu de pământ și i-a înșirat colinele înspre ceruri – suișurile și coborâșurile destinului românesc -, infinându-le, sublimându-le eternizându-le” (Constantin Zărnescu, pp. 46-47). Toate acestea ne duc cu gândul la un aforism de-al sculptorului: ”Să unești toate formele într-una singură și să o faci vie!” (Constantin Zărnescu, p. 114). ”Natura” – ne destăinuie Brâncuși într-unul din ”Aforismele” sale, ”zămislește o vegetație vânjoasă care crește drept în sus, de la pământ înspre ceruri. Iată, ”Coloana mea fără sfârșit” trăiește într-o grădină frumoasă din România…De jos și până sus, ea are aceeași formă și nu îi trebuie nici piedestal și nici soclu  ca să se sprijine, iar vântul nu o va dezrădăcina niciodată, căci ea va rezista pe propriile-i puteri” (Constantin Zărnescu, p. 139). În viziunea exegeților creației brâncușiene, ”Coloana fără sfârșit” simbolizează Scara lui Iacob, axa lumii – ”axis mundi” –  curgerea civilizațiilor, ”arborele ceresc”, ”prefigurarea  zborului interplanetar”, sau  infinitul. Pentru Brâncuși, ”Coloana” semnifică ”pendulul timpului răsturnat”. Primul element și prima jumătate al celuilalt formează o clepsidră. Această infinitate de clepsidre simbolizează totodată și soarta umanității, ”firul vieții”. ”Coloana” întruchipează ”verticalitatea spiritului”. ”Curbele romboedrelor ”Coloanei fără de sfârșit” redau ritmicitatea spațiului mioritic. Soclul ”Coloanei” pare încremenit în timp. ”Dinamism și pietrificare, știință și mister” avea să concluzioneze Eugene Ionesco, contemplând monumentalitatea ei. ”Sufletul acesta, călător sub zodii dulci-amare” poartă însemnele unui destin ”solidar cu orizontul mioritic (L. Blaga). În creațiile sale, Brâncuși captează lumina. Fiecare sculptură emană o lumină ireală, eterică, sugerând privitorului, ”scânteia dinăuntru-i”. ”Pasărea albă”, ”Pasărea de aur”, ”Oul”, ”Peștele”, ”Miracolul”, ”Leda”,  ”Măiastra de aur”, ”Cocoșul”, ”Domnișoara Pogany”, ”Coloana fără de sfârșit”, ”Principesa X” sunt reprezentări ale ”flăcării imateriale”, ale ”fluxului lor de lumină”.

(Prof. Viorica Bica)

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *