Ziua culturii naționale – MIHAI EMINESCU

Nemargini de gândire (Constantin Noica)

În volumul lui Constantin Noica, „EMINESCU sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”, regăsim în capitolul „Margini şi nemargini ale limbii”, emoţia rostirii: „Când spunem Eminescu, închidem ochii. Este bine să-i deschidem. O uşoară beţie romantică ne cuprinde, în evocarea lui, în timp ce el este treaz. E un om care dă seama de lucruri, un „semădău”, după propria sa expresie. Dă seama de limbă. Dacă sunt margini în limbă, undeva sunt şi nemargini: „A pus în tine Domnul, nemargini de gândire…” scrie poetul în „Feciorul de împărat fără stea”. Asemenea nemargini sunt în limba sa şi în oricare limbă: Nemargini trebuie să fie, de vreme ce oricare limbă este vorbirea însăşi, fiind datoare să exprime totul. Dar ciudăţenia este că marginile vin dinafară, pe când nemarginile, dinăuntru. Dacă ştii din afară o limbă, nu-i poţi vedea decât marginile. De posibilităţile ei nesfârşite, dai seama doar dinăuntru. Aşa încerca Eminescu să fie, dând seama de toate înţelesurile câte unui cuvânt” (Constantin Noica, ”Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti” București, ed. Humanitas, 2014, p. 57) .

Poemele eminesciene izvorâte din filonul popular, instituie o nouă dimensiune a timpului, cea a ”prezentului etern”. ”Și dacă…” poartă pecetea acelei dezmărginiri a eului ”pe măsura înaltă a firii”: Şi dacă ramuri bat în geam / Şi se cutremur plopii, / E ca în minte să te am / Şi-ncet să te apropii /Şi dacă stele bat în lac / Adâncu-i luminându-l, / E ca durerea mea s-o-mpac / Înseninându-mi gândul. /  / Şi dacă norii deşi se duc / De iese-n luciu luna,  / E ca aminte să-mi aduc / De tine-ntotdeauna”. ”La mijloc de codru” ne readuce înveșnicirea clipei: La mijloc de codru des / Toate păsările ies, / Din huceag de aluniş, / La voiosul luminiş, / Luminiş de lângă baltă, / Care-n trestia înaltă / Legănându-se din unde, / În adâncu-i se pătrunde / Şi de lună şi de soare / Şi de păsări călătoare, / Şi de lună şi de stele / Şi de zbor de rândurele / Şi de chipul dragei mele”. Din versurile poemului ”Lasă-ți lumea…”  se revarsă plenitudinea clipei în cântul ”vechilor păduri”, al ”tânguiosului bucium”: ”… Tânguiosul bucium sună, / L-ascultăm cu-atâta drag, / Pe când iese dulcea lună / Dintr-o rarişte de fag. / Îi răspunde codrul verde / Fermecat şi dureros, / Iară sufletu-mi se pierde / După chipul tău frumos. // Te desfaci c-o dulce silă, / Mai nu vrei şi mai te laşi, / Ochii tăi sunt plini de milă, / Chip de înger drăgălaş. / Iată lacul. Luna plină, / Poleindu-l, îl străbate; / El, aprins de-a ei lumină, / Simte-a lui singurătate. //Tremurând cu unde-n spume, / Între trestie le farmă / Şi visând o-ntreagă lume / Tot nu poate să adoarmă. /  / De-al tău chip el se pătrunde, / Ca oglinda îl alege – / Ce priveşti zâmbind în unde? / Eşti frumoasă, se-nţelege. / Înălţimile albastre / Pleacă zarea lor pe dealuri, / Arătând privirii noastre / Stele-n ceruri, stele-n valuri. / E-un miros de tei în crânguri, / Dulce-i umbra de răchiţi / Şi suntem atât de singuri / Şi atât de fericiţi!”.

Constantin Noica avea să specifice în volumul ”Creație și frumos în rostirea românească”: ”peste toată frageda fire a cuvintelor noastre privitoare la creație și frumos, plutește ceva de ordinul dorului. Toate cuvintele ar putea reprezenta o ”introducere la dor”, deschizând ciclul  acesta de cuvinte, măsura în care cu fiecare din ele se creează un câmp, se deschide un orizont sau rămâne în jurul lucrurilor, o zonă de nedeterminare și de aspirație, una de dor. De aceea, nici nu mai e nevoie de cuvântul din urmă; ești pe urmele lui tot timpul și rămâi în creație și frumos, sub durerea lui” (Constantin Noica, ”Creație și frumos în rostirea românească”, București, editura Eminescu, 1973, p. 168).

Poemul ”Dorința” ne poartă ”nesfârșit în veșnicia care s-a scurs și nesfârșit în veșnicia ce va veni” (George Popa, ”Prezentul etern eminescian”, Iași, ed. Junimea, 1989, p. 149): ”Vom visa un vis ferice, / Îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratece izvoare, / Blânda batere de vânt; / Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri, / Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri” (”Dorința”). Visul și armonia se contopesc în versuri incantatorii: ” Somnoroase păsărele / Pe la cuiburi se adună, / Se ascund în rămurele – / Noapte bună! // Doar izvoarele suspină, / Pe când codrul negru tace; / Dorm şi florile-n grădină – / Dormi în pace! / Trece lebăda pe ape / Între trestii să se culce – / Fie-ţi îngerii aproape, / Somnul dulce! / Peste-a nopţii feerie / Se ridică mândra lună, / Totu-i vis şi armonie – / Noapte bună!” (”Somnoroase păsărele”).

Alteori, dorul este asociat patimii: ”Va geme de patimi/ Al mării aspru cânt” („Mai am un singur dor”). Dorul este proiectat în ”spaţiul-timp infinit”:  ”La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă. / Poate de mult s-a stins în drum / În depărtări albastre, / Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre, / Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie: / Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, şi nu e” (”La steaua”).

În accepțiunea lui Constantin Noica, ”dorul” e ”un cuvânt al deschiderii şi totodată al închiderii într-un orizont, unul al intimităţii cu depărtările, al aflării şi căutării; al lui ce este şi ce nu este; al lui ce poate fi şi nu poate fi; un cuvânt al ştiutului şi al neştiutului, al concretului şi abstractului, al atracţiei de ceva determinat şi al pierderii în ceva indeterminat (C. Noica, Creaţie şi frumos în rostirea românească”, București, editura Eminescu, p. 319).

Starea de dor este o stare sufletească românească prin excelenţă, în viziunea lui L. Blaga.  Poetul îi decelează sensurile: ”putere impersonală”, ”vrajă”, ”boală cosmică”.

Dorul şi visul statuează aspiraţia spre liniştea din paradisul copilăriei  sau din lumea idealului închipuită la vârsta primelor iubiri. Cele trei teme fundamentale ale romantismului –visul-, ale folclorului – dorul- şi ale poeziei – iubirea- dobândesc sensuri adânci în creaţia eminesciană. În studiul ”Lexicul artistic eminescian în lumină statistică”, Luiza Seche precizează că în antumele lui Eminescu, cuvântul ”dor” are o frecvenţă de 54. Cu sensul de ”nostalgie”, are frecvenţa de 20, cel de” suferinţă din dragoste” -15. Cuvântul ”vis” are o frecvenţă de 128.

În creația eminesciană, dorul este ”nu numai deschidere afectivă nemărginită, el devine putere plăsmuitoare, energie izvoditoare inepuizabilă” (George Popa, ”Spațiul poetic eminescian”, Iași, Editura Junimea, 1982, p.24 ).

(Prof. Viorica Bica)