„Cred cu tărie că preotul are posibilitatea să schimbe o comunitate în bine“

În acest număr al ziarului, redactorii au stat de vorbă cu noul paroh al bisericii brâncoveneşti din Făgăraş. Părintele Marius Corlean ne-a povestit despre cum a decis să îmbrace haina preoţească, dar şi care au fost greutăţile şi bucuriile de care a avut parte în cei 12 ani cât a slujit în parohia Bucium.

 

Sunteţi noul paroh al bisericii brâncoveneşti din Făgăraş, o biserică cu o puternică încărcătură istorică. Aţi fost instalat, duminică, 2 octombrie!

Da, este o biserică cu o încărcătură istorică. Noi – eu şi doamna mea preoteasă –, chiar neştiind că vom ajunge cândva aici, pentru că nu aveam niciun gând să plecăm din parohia noastră din Bucium, am îndrăgit acest lăcaş mai de mult, fiind îndrăgostiţi de patrimoniul brâncovenesc. Constantin Brâncoveanu a lăsat o moştenire culturală şi spirituală extrem de bogată şi a lucrat foarte mult pentru propăşirea spirituală a poporului român. Ştim foarte bine că biserica brâncovenească a fost construită de domnitorul martir Constantin Brâncoveanu la cererea credincioşilor făgărăşeni. Practic, pe unde a construit domnitorul aceste biserici şi mănăstiri, le-a ctitorit tocmai în folosul şi pentru binele românilor care nu trăiau în condiţii foarte bune, mai ales în Ardeal. Revenind acum la instalarea de duminică, a fost un moment emoţionant pentru că nu este un lucru uşor să ştii că alături de părintele Marcel Dobrea va trebui să purtăm de grijă atât de patrimoniul acesta ca biserică, ca moştenire brâncovenească, cât şi de comunitatea pe care am primit-o spre păstorire.

 

V-au fost alături şi enoriaşii din Bucium…

Au fost alături pentru că noi, în această localitate mică, am simţit strategia noastră pastorală ca fiind o strategie de familie, ca să zic aşa. Comunitatea fiind mică, a permis foarte bine să construim relaţii de familie între noi şi enoriaşii din Bucium. De aceea, transferul nostru la Făgăraş, la parohia brâncovenească, a fost primit cu destul de multă greutate sufletească şi de noi, şi de către familia noastră buciumeană. Au înţeles însă până la urmă că preotul, atunci când îl cheamă Biserica, trebuie să meargă unde este nevoie. A fost chemarea Înaltpreasfinţitului ca eu să vin la biserica brâncovenească, să preiau mandatul de la părintele Ioan Dincă. Este clar însă că păstrăm legăturile sufleteşti care ne leagă de comunitatea buciumeană şi nădăjduim ca ulterior să reuşim să şi facem o colaborare între cele două parohii. De asemenea, vom continua proiectele pe care am reuşit să le dezvoltăm acolo cu copiii, pentru că aici a fost zona cea mai sensibilă, ei au fost cel mai marcaţi de această mutare.

 

Aveaţi multe activităţi cu copiii din Bucium…

Da, foarte multe. De exemplu am avut „Atelierul de biciclit“; i-am pus noi o denumire aşa, mai neconformistă, ca să fie agreată şi de către copii. Acolo am început să facem drumeţii pe bicicletă, unele într-un mod mai activ, altele ca şi plimbare, dar am legat această activitate şi de vizitarea satelor din împrejurimi, să descoperim patrimoniul, bisericile, stiluri de arhitectură, case deosebite. Nu ne-am plimbat doar, ci am învăţat să şi întreţinem bicicletele, într-un proiect aflat încă în derulare: Casa bicicletelor. Pentru că un bun pe care îl ai, nu îl foloseşti doar, ci îl mai şi îngrijeşti. Am făcut astfel încât tânărul să se şi educe şi să devină responsabil pentru ceea ce foloseşte.

Apoi am avut ateliere de meşteşuguri, dichiseală, de pictură, coordonate de voluntari din sat, sufletişti şi dedicaţi. În felul acesta copiii şi-au descoperit şi abilităţi de care poate nu erau conştienţi, care îi valorizează şi care le vor folosi în viaţă. Poate şi ca o meserie, de ce nu.

Vreau să ne spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră: unde v-aţi născut, unde aţi copilărit, ce şcoli aţi urmat?

Sunt născut în Mediaş, judeţul Sibiu, în iulie 1978. Primele cinci clase le-am făcut la Mediaş, după aceea, chiar după Revoluţie, am venit împreună cu părinţii la Sibiu. Acolo am urmat Liceul de Muzică – prin pregătire sunt deci şi muzician –, iar după aceea am urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu. După absolvire, am predat doi ani de zile la Sibiu, ca profesor de religie. Apoi, am vrut să schimb ceva şi m-am mutat, împreună cu soţia, la Braşov. Aici, am avut parte de nişte experienţe foarte interesante, dar şi foarte utile pentru dezvoltarea mea ulterioară, pentru ce a urmat să fac. Vedeţi că, în timp, lucrurile se leagă, nu ştii de ce faci un lucru la un moment dat, dar acel lucru poate să capete răspuns ulterior. Revenind, la Braşov am coordonat un proiect RICOP, pe fonduri europene, de asistenţă socială. A fost un proiect-pilot la nivelul oraşului, prin care se acorda, din partea Bisericii, asistenţă la domiciliu pentru bolnavii în fază terminală. Am lucrat în paralel ca şi coordonator de voluntari la Fundaţia „Hospice Casa Speranţei“. De dânşii mă leagă o prietenie deja veche, a fost o activitate pe care am îndrăgit-o mult şi unde mi-am şi descoperit ulterior chemarea spre preoţie, pentru că nu vroiam să mă fac preot la terminarea facultăţii, din mai multe considerente. Dar în timp, lucrând cu bolnavii, văzând mai multe lucruri şi aprofundând înţelegerea în mai multe laturi ale vieţii, am simţit că parcă aş putea să îi ajut mai mult pe oameni fiind preot.

Există o chemare pentru preoţi?

Da, există şi o chemare, neapărat. Fără această chemare, din punctul meu de vedere, nu are ce să caute cineva în preoţie. Dincolo de tot ceea ce se vorbeşte, de lucrurile negative care sunt scoase în evidenţă, vorbind la modul cel mai curat preoţirea înseamnă chemarea şi împlinirea unei vocaţii de a sluji omului, de a fi aproape de om şi de a încerca să-l ridici de la o stare în care este neîmplinit, este lipsit de o bogăţie spirituală, să reuşeşti să-l ridici mai aproape de Dumnezeu. Pentru că omul alături de Dumnezeu se îmbogăţeşte. Fără Dumnezeu îi pare că este liber să se dezvolte, dar se dezvoltă doar pe orizontală, sulfleteşte rămâne cu multe, multe neîmpliniri.

Aţi ajuns în urmă cu 12 ani la Bucium, unde a fost prima parohie. Ce aţi găsit acolo?

Ca un amănunt nostim, m-am speriat când am ajuns la Bucium. Ţin minte că l-am întrebat pe duhovnicul nostru dacă să-mi depun undeva dosarul. Atunci erau două parohii libere: Buneştiul, lângă Sighişoara, şi Buciumul. Acolo, la Buneşti, eram prea departe de părinţi, care sunt în grija noastră; şi de ai mei care sunt în Sibiu şi de ai soţiei, care sunt făgărăşeni. Şi am ales Buciumul, fără să ştim nimic despre parohie. Nu văzusem niciodată satul. Când am ajuns aici, m-am speriat, pentru că eu eram un băiat de oraş. Am crescut la bunici, am copilărit acolo, într-adevăr; dar atunci era altceva, era o lume a copilăriei. A fost foarte interesant sentimentul pe care l-am trăit când am ajuns într-un sat în care nu ai o vedere de ansamblu la intrare, pentru că e aşezat uşor într-o vale; aşa că efectiv am avut senzaţia că am coborât într-un univers total nou pentru mine. A fost o provocare pe toate planurile. Ulterior am văzut foarte clar că există o anumită structură a omului din zona rurală, anumite provocări, tipare de comportament, de gândire. Toate acestea au fost noi pentru mine şi a trebuit să le învăţ din mers; plus că biserica, săraca, fusese conservată, dar avea nevoie de primenire, de înnoire. Nu exista casă parohială, exista doar o clădire ridicată, dar ridicată după nişte standarde pe nu le-am înţeles pentru că ulterior, cel care a cumpărat acea clădire a trebuit să facă multe investiţii. Începuturile au venit ca o provocare foarte dură, însă vreau să vă mărturisesc din toată inima că de atunci am văzut puterea de grijă a lui Dumnezeu şi felul extraordinar în care lucrează Dumnezeu. Nu pot să spun că nu au fost momente în care m-am îndoit dacă am făcut bine, în care am pus la îndoială dacă acest pas a fost un pas bun, dar acum, după 12 ani, pot să spun cu precizie matematică că toată această bună rânduială a fost a Proniei divine.

După aceea s-au aşezat lucrurile, ştim că s-au făcut lucrări la biserică.

În primul rând, a venit casa parohială. Pentru că noi voiam să stăm în parohie, nu să fiu un preot navetist. Treptat, ne-a plăcut foarte mult locul, este pitoresc, e extraordinar şi am vrut să locuim acolo. În primă fază, cu bunăvoinţa unei familii din sat plecate la copii în America, am stat un an în casa lor. După aceea, tot prin bunăvoinţa unei localnice, care ne-a chemat la un moment dat să ne spună că doreşte să doneze parohiei casa ei şi a soţului, neavând copii, am primit actuala casă parohială. Pe lângă casă, au lăsat în patrimoniul bisericii şi pământul pe care ulterior am putut să dezvoltăm o mică plantaţie pentru susţinerea parohiei, pentru că parohia este micuţă şi nu se poate susţine numai din fonduri proprii.

După aceea, au venit şi lucrările la biserică şi în paralel s-a dezvoltat legătura cu comunitatea, au venit activităţile, practic aş putea să spun că a fost o înflorire în timp.

Din martie, aţi fost numit protopop al Făgăraşului?

Din martie îndeplinesc şi această funcţie de protopop al Protopopiatului Făgăraş 1. O sarcină deloc uşoară şi cu extrem de multe responsabilităţi, într-un context social creat cumva parcă să fie în opoziţie cu ceea cu ce reprezentăm noi ca Biserică. Sunt conştient că pentru a transmite mesajul autentic pe care îl reprezentăm noi, preoţii, este nevoie de foarte multă seriozitate, de foarte multă responsabilitate şi de foarte, foarte multă transparenţă. Astfel încât omul să înţeleagă foarte bine că preotul nu este un oponent al mediului în care trăieşte, nu reprezintă nişte interese personale, ci pur şi simplu este cel care aduce mesajul bucuriei, al păcii în mijlocul oamenilor. Cred cu tărie că preotul are posibilitatea să schimbe o comunitate în bine, în sensul ca acea comunitate să înflorească spriritual, nu doar să fie cocoşată de problemele de care omul este măcinat zilnic.

 

Care sunt problemele cu care vă confruntaţi la nivel de protopopiat?

Probleme sunt, începând de la cele administrative, care sunt specifice instituţiei noastre: vor fi o serie de părinţi care se vor pensiona şi conform codului muncii ştim foarte bine că atunci când se împlineşte vârsta de pensionare este momentul să vină cineva care să continue lucrarea preotului care iese la pensie, uşurându-l de obligaţiile administrative. Există apoi probleme care sunt de natură spirituală, probleme care ţin de latura socială… Îmi doresc foarte mult să venim în întâmpinarea nevoilor oamenilor cu probleme sociale, să găsim pârghiile necesare, astfel încât omul să simtă că dragostea de care noi tot vorbim la predică se răsfrânge şi la modul concret asupra celui care este în suferinţă. Sunt tineri care sunt foarte inteligenţi, dar nu au posibilitatea economică de a merge la şcoală. Sunt foarte multe probleme. Nu sunt doar problemele punctuale, ci e vorba şi de strategiile pe care orice instituţie trebuie să le aibă în legătură cu ce are de făcut.

Aş vrea să adresaţi, în încheiere, câteva cuvinte cititorilor noştri!

Aş vrea să le adresez în primul rând îndemnul de a se bucura de familie, de prieteni, de comunitate, de fiecare lucru bun din viaţa lor. Să fie cu inima deschisă către Bine şi către Adevăr şi să nu se lase influenţaţi de viziunile negativiste sau distorsionate. Să privească fiecare nouă zi cu recunoştinţă, să nu uite de Dumnezeu. Pentru că tot la El ne întoarcem, mai devreme sau mai târziu. Cu cât ne întoarcem mai devreme, cu atât e mai bine. Iar dacă ne trăim viaţa fiind conştienţi de prezenţa permanentă şi iubirea lui Dumnezeu, primim bucurii de nepreţuit. Cum spunea Părintele Arsenie: „Toate diamantele lumii sunt un gunoi, faţă de o clipă petrecută în lumina dumnezeiască.” Desigur, ca să putem primi această lumină e nevoie să lucrăm la curăţirea geamului sufletului nostru de patimile care îl înnoroiesc şi ne ţin într-un semiîntuneric confuz.

(Mihaela BĂRGĂOANU)