ZIUA CULTURII NAȚIONALE MIHAI EMNESCU

O constantă a poemelor eminesciene, este percepția ”lumii, a spațiului, a timpului cosmic, a universului” din perspectiva ”umană” (Dumitru Irimia, ”Limbajul poetic eminescian”, Iași, Editura Junimea, 1979, p. 349). Lirica eminesciană deschide un itinerar al contemplației, al mirării, al tainei ”în asfințit de sară”, ce se va preschimba în melancolie, depărtare, însingurare, întuneric, ”dor de moarte”. Versurile aurorale vor fi cuprinse în poemele de maturitate, de stihia unui timp învălurit de o amară tristețe.

Despre plăsmuirea versului, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, avea să remarce: ”Instrumentul lingvistic devine de o suplețe, de o fluiditate rară care produce un delicat efect muzical, cu valori incantatorii, prin subtile deschideri vocalice și discrete aliterații (Zoe Dumirescu-Bușulenga, ”Orizontul cunoașterii”, Putna, editura Nicodim Caligraful, 2016, p. 146). În memoria afectivă a poetului, codrul eminescian dăinuie peste veacuri:

”- Codrule cu râuri line,

Vreme trece, vreme vine,

Tu din tânăr precum eşti

Tot mereu întinereşti” (”Revedere”).

Timpul mitic, paradisiac este invocat în poemul ”O, rămâi”:

”O, rămâi, rămâi la mine,

Te iubesc atât de mult!

Ale tale doruri toate

Numai eu ştiu să le-ascult”.

Sub umbrirea bolților, glasul orologiului tace. Prezentul poetic devine ”etern”: ”Anii tăi ce par ca clipe, / Clipe dulci ce par ca veacuri”. Un poem al înserării, este ”Sara pe deal”, un timp al tainei, ce poartă însemnele sacrului. Dealului, spațiului sacru, Ioana Em. Petrescu îi atribuie funcția mitică de ”axis mundi”. Cerul și marea l-au însoțit deopotrivă, în explorarea universului său poetic. ”A măsurat distanțele einsteiniene în ani-lumină (”La steaua”), s-a confundat cu Hyperion în galaxii și a ajuns în preajma centrului activ al universului, însetat cum era de absolut” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, p. 195):

”La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă” (”La steaua”).

Cititorul însoțește poetul pe ”un traseu iniţiatic ce începe prin scindarea eului, prin apariţia alterităţii (ca suferinţă a înstrăinării) şi se încheie cu reintegrarea sinelui, care s-a cunoscut „(s-a „învăţat„) ca fiinţă-spre-moarte. Acest traseu (similar celui parcurs de existenţa universului în poezia cosmogonică) e marcat prin trei momente esenţiale: identitatea cu sine a celui încă neatins de chemarea morţii, înstrăinarea, prin descoperirea alterităţii care e începutul învăţării morţii şi recâştigarea, prin moarte, a unităţii sinelui (Ioana Em. Petrescu, ”Eminescu și mutațiile poeziei românești”, Cluj – Napoca, Editura „Dacia”, 1989, p. 54):

”Peste vârfuri trece luna, / Codru-și bate frunza lin, /Dintre ramuri de arin / Melancolic cornul sună. / Mai departe, mai departe, / Mai încet, tot mai încet, / Sufletu-mi nemingâiet / Îndulcind cu dor de moarte”.

”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;

Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,

Ochii mei-nălțam visători la steaua /

Singurătății” (”Odă (în metru antic”)).

”Voluptatea morții neîndurătoare” îi sfâșie ființa. Înfășurat în manta byroniană, poetul își strigă durerea, invocându-i pe Nessus și Hercule:

”Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării” (”Odă (în metru antic”)).

Versul, ”Suferință tu, dureros de dulce” îl resimțim ca pe o rugăciune care îl va elibera. „Voluptatea morţii” sau suferinţa „dureros de dulce” e plasată în ”spaţiul de joc al eului despărţit de sine, care e visul” (Ioana Em. Petrescu, p. 56):

”De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…

Pot să mai renviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?”

Ultimele versuri redau liniștea morții:

”Piară-mi ochii tulburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!” (”Odă (în metru antic”)).

Din succesiunea civilizațiilor surprinse în timpul măririi dar și ale decăderii lor (”Memento mori”), doar evocarea Daciei este edenică: ”Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi – o ploaie – / Snopi de flori cireșii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie / Și de vânt scutură grele omătul trandafiriu/ A-nfloririi lor bogate”.

Dominat de setea de cunoaștere, Eminescu ”a împărțit lumea în două: într-o zonă a făpturilor eterne cu care-l familiarizase o filozofie neo-platonică ori gnostică sau poate miturile și tradițiile cărților populare atât de bine cunoscute de el, și într-alta, a bieților muritori, a ființelor cu tristeți trecătoare, a acelor care doar au ”stele cu noroc și prigoniri de soarte” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, p. 195).

(Prof. Viorica Bica)