ZIUA NAȚIONALĂ „CONSTANTN BRÂNCUȘI“

Constantin Brâncuși –Misiunea artei

”Misiunea artei este să creeze bucurie; și nu se poate crea artistic decât în echilibru și în pace sufletească. Iar pacea se obține prin renunțare. La paix et la joie – la joie et la paix! Voilà! (Constantin Zărnescu, ”Aforismele și textele lui Brâncuși”, Craiova, editura Scrisul românesc, 1980, p. 114).

Proverbele, datinile, filosofia naturaleței – „supunere în faţa firescului şi a firii, supunere în faţa firii lucrurilor”- sunt cuprinse în ”Aforismele” sale. Din creația lui, se desprind pagini de istorie a artei din care ni se relevă zborul, plutirea, detaşarea de efemer, mişcarea, curgerea, energia, captarea esenţelor primordiale dar și eternizarea acestora. Brâncuși a creat, cu profunzimea unui ”spirit întors spre sine”, sculpturi unice, inegalabile.  În atelierul său din Impasse Ronsin, reflecțiile asupra artei se vor plăsmui în capodopere ce vor străbate timpul. ”Intrați! Este așa cum nu vă puteți aștepta: este LINIȘTEA. ”Intrați, veniți, fără vreo invitație. Eu merg pe drumul meu, un drum foarte lung, ce îmi va fi curmat într-o zi, însă nu știu când; el se încrucișează, se întâlnește cu al dumneavoastră, apoi, schimbăm o vorbă, iar dumneavoastră veți continua calea dumneavoastră  – eu pe a mea” (Constantin Zărnescu, ”Aforismele și textele lui Brâncuși”, p. 73).

Brâncuși a lăsat posterității, douăzeci de variante ale ”Domnișoarei Pogany”, capodopere ale sculpturii abstracte, ”întrupate din bolți, din curbe” (Arp).  În anul 1910, Margit Pogany îi va fi modelul lui Brâncuși pentru marmura sferică a primei ”Danaide”. Ceea ce frapează la ”Domnișoara Pogany” este arcul pleoapelor pe deplin, conturat,  ochii care par să deschidă o poartă a sufletului. Brâncuși își urmează crezul: ”Să unești toate formele într-una singură și să încerci să îi dai viață” (C. Zărnescu, p. 71).

Privitorul contemplă un cap aplecat pe un gât scurt, ”toată numai ochi”. În anul 1912 va fi sculptată în marmură albă ”Domnișoara Pogany I”. ”Curba descrisă de brațe și de gât o îmbrățișează pe cea a părții superioare a feței, cu ochii săi proeminenți” (Marielle Tabart, ”Brâncuși,. Inventatorul sculpturii moderne”, București, editura Univers). Brâncuși surprinde ”imaginea în permanentă schimbare a acestei forme, înfășurându-se în continuă răsucire potrivit deplasării spectatorului” (Marielle Tabart, pp. 34-35).

Cuvintele sculptorului răzbat peste timp: ”Pentru ”Domnișoara Pogany, s-ar putea să mă gândesc într-o zi, la o interpretare și mai perfectă! Căci, cine știe dacă o operă de artă este vreodată dusă până la capăt?! Sculpturile mele sunt fecioarele mele! Le gătesc ca de nuntă! Observați dumneavoastră, această versiune Pogany a fost cea dintâi ”idee”. Brațele au fost modelate într-o manieră aproape precisă, părul a fost strâns într-un rulou, spre ceafă, însă fața avea să își piardă toate caracteristicile sale particulare cu excepția ochilor și a curbelor în arc, ale sprâncenelor. În următoarea versiune, capul a primit forma definitivă a unui oval, iar părul a devenit mai lejer, strâns spre ceafă, conceput ca un desen de curbe ondulate. În ultima versiune – care va fi oare aceea, ultima? – capul, brațele și părul se unduiesc la unison; curbele își iau zborul ca o plantă care se ridică, ele se ondulează astfel, de-a lungul cefei și își lasă amprenta lor pe întreaga compoziție” (C. Zărnescu, p. 126).

Zămislirea operei de artă impune o îndelungă căutare a sensurilor: ”Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi fac. Aștept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbește. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparență. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparențe. Nu îmi îngădui ca să copiez…. Căci orice imitație a suprafețelor naturale este fără de viață. Nu posed idei gata făcute. Îndepărtez toate formele accidentale. Transform accidentalul în  așa măsură încât să devină identic cu o lege universală. Mă aflu pe făgașul căutărilor. Ne găsim cu toții la sfârșitul unei mari epoci. Și este necesar să ne reîntoarcem la începutul tuturor lucrurilor și să regăsim ceea ce s-a pierdut” (C. Zărnescu, p. 111).

Din creația sa, se desprinde  motivul luminii.  Fiecare sculptură este șlefuită încât emană ”o lumină ireală, eterică, sugerând viața formei și spiritul ei” (C. Zărnescu, p. 65), ”scânteia dinăuntru-i” așa după cum el însuși spunea. Ochiul percepe piatra într-o mișcare continuă.

Variantele ”Pogany” în marmură vineție (1931) și cea în bronz (1935) sunt esențializate: ”ochii își ating aici, ultima perfecțiune, mărindu-se și mai mult, conturându-se, peste întreaga bărbie și obraji și nu-i mai rămâne decât un singur braț distinct, sidefiu și splendid șlefuit, în vreme ce al doilea este însuși gâtul alungit și susținând ”cascadele părului”. Ambiguitate genială și unire a formelor; esențializare, purificare, perfecțiune. Și astfel, forma finală a ”Domnișoarei Pogany” devine quasi-abstractă, deși se mai păstrează în ea, ispititoarea sugestie a unei vieți de femeie” (C Zărnescu, p. 72). Sculptorul i-a relevat taina. Este însăși esența ”luminii-spirit”. Lumina este un ”derivat benefic al focului” în accepțiunea lui J. Bahme cu specificația că ”focul e dureros pe când lumina e prietenoasă, dulce şi fecundă” (Ivan Evseev, ”Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, editura Amarcord, 1994, p. 93). Lumina este simbolul vieții, al elevației spirituale, este Logosul (Cuvântul) înfăptuitor al Genezei. Este deopotrivă și simbolul ”stării extatice” în viziunea misticilor. În ”gândirea şi simțirea românească, lumina este principalul atribut al lumii cosmice, e sinonimul lumii ca sferă de viețuire (cosmos = lume < lat. ”lumen” „lumină”), opusă haosului şi morții – „acolo unde zorile nu se revarsă”- (I. Evseev, p. 93).

Lumina reprezintă în Europa de sud-est, o ”învăluitoare emanație și o aură a pământului, a înțelepciunii și a firii celei mai simple” (C. Zărnescu, p. 68). Opera se întrepătrunde cu natura, lumina se revarsă pe suprafața lustruită deschizând sferele cele înalte: ”transparența devine transcendentă” (C. Welcker, op. cit. p. 25). Însuși Brâncuși declara: ”O sculptură nu se sfârșește niciodată în postamentul său, ci se continuă în cer, în piedestal și în pământ” (C. Zărnescu, p. 141).

Prof. Viorica Bica

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.