15 IANUARIE, ZIUA CULTURII NAȚIONALE MIHAI EMINESCU

”Rostire” și ”rost” în lirica eminesciană

În volumul ”Creație și frumos în rostirea românească”, Constantin Noica avea să dăltuiască în memoria generațiilor, cuvinte de învățătură: ”Prima este comoara gândirii omenești în genere, partea traductibilă, spune Eminescu, a doua este ”partea de la moși – strămoși, partea netraductibilă”. Dar este și aceasta o comoară, adică poartă cu ea, bunuri și frumuseți care sclipesc pentru  toți. De aceea, când o scoți la lumină, oricine ar trebui să se bucure de ea. Un cuvânt e ca un arbore. Că s-a născut pe pământul tău ori a căzut ca o sămânță din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică. A prins rădăcini în huma țării tale”. Aici, ”acasă la sine”, rostirea eminesciană își are ”rostul”.

În creaţia sa, Eminescu a preschimbat spaţiul poetic într-un un timp lăuntric, al fiinţării, al devenirii. Poetului, îi este dată vocația dezmărginirii: ”Numai poetul / Ca păsări ce zboară / Deasupra valurilor, / Trece peste nemărginirea timpului / În ramurile gândului…/ În sfintele lunci” (”Numai poetul”). Din aceste ”ramuri ale gândului” se va zămisli opera ce străbate veacuri. Poemele ”Peste vârfuri”, ”Dintre sute de catarge”, ”Mai am un singur dor” redau efemeritatea dar și veșnicia. În poemul ”Peste vârfuri”, eul lăuntric cuprinde dezmărginirea: Peste vârfuri trece lună, / Codru-și bate frunza lin, / Dintre ramuri de arin / Melancolic cornul sună. // Mai departe, mai departe, / Mai încet, tot mai încet, / Sufletul nemângâiet / Îndulcind cu dor de moarte. / De ce taci, când fermecată / Inima-mi spre tine-ntorn? / Mai suna-vei, dulce corn, / Pentru mine vreodată?” Versurile  induc ”liniștea sacrală a melancoliei”. Cornul, ”glas al vechilor păduri”, învăluie zarea în tonalități tot mai stinse ce invocă ”dorul de moarte”, ”liniștea eternă”.

Modularea eufonică a versului este menită să-și dezvăluie trăirea lăuntrică, starea ei de a fi ”în sine”, conștiința ființării noastre în care se întrepătrund taina și uimirea. Timpul nostru existențial se preschimbă într-un ”prezent etern”: Nu e nimic și totuși e /  O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe (”Luceafărul”).  ”La mijloc de codru …” este un poem al contemplației, izvodit din emoția pe care Eminescu o resimte de fiecare dată, în sanctuarul naturii: ”La mijloc de codru des / Toate păsările ies, / Din huceag de aluniş, / La voiosul luminiş, / Luminiş de lângă baltă, / Care-n trestia înaltă / Legănându-se din unde, / În adâncu-i se pătrunde / Şi de lună şi de soare / Şi de păsări călătoare, / Şi de lună şi de stele / Şi de zbor de rândurele / Şi de chipul dragei mele”.

Spațiul poetic eminescian se naște în spiritul izvoditor de taină și uimiri. Seara eminesciană, „ceas al tainei” este un „timp al izvorârii”: ”Sara pe deal, buciumul sună cu jale, / Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, / Apele plâng, clar izvorând în fântâne” (”Sara pe deal”).”Sub raza gândului etern” se zămislesc versuri care statornicesc bucuria de a fi: ”Vino-n codru la izvorul / Care tremură pe prund, / Unde prispa cea de brazde / Crengi plecate o ascund” (”Dorința”); ”Neguri albe, strălucite / Naşte luna argintie, / Ea le scoate peste ape, / Le întinde pe câmpie; / S-adun flori în şezătoare / De painjen tort să rumpă, / Şi anină-n haina nopţii / Boabe mari de piatră scumpă” (”Crăiasa din povești”).

”Blânda batere de vânt” aduce cu sine ”armonia îngândurării”. Întoarcerea la copilărie semnifică reînvierea unui timp care este prezent prin mirarea neîntreruptă în fața existenței. În poemul ”O, rămâi”, Eminescu invocă timpul mirific al copilăriei: O, rămâi, rămâi la mine,  / Te iubesc atât de mult!  / Ale tale doruri toate / Numai eu ştiu să le-ascult”. Imaginarul poetic deschide un timp al paradisului pierdut, cel al copilăriei, niciodată regăsite. ”Dintre sute de catarge” este un poem al curgerii heraclitiene. Vânturile, valurile aduc cu sine, destrămarea. Ființa însăși, destinul (”norocul”), idealurile se sfarmă: Dintre sute de catarge / Care lasă malurile, / Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile? / Dintre pasări călătoare / Ce străbat pământurile, / Câte-o să le-nece oare / Valurile, vânturile? / De-i goni fie norocul, / Fie idealurile, / Te urmează în tot locul / Vânturile, valurile. / Neînţeles rămâne gândul / Ce-ţi străbate cânturile, / Zboară vecinic, îngânându-l, / Valurile, vânturile”.

În sonetul ”Trecut – au ani…”, Eminescu se destăinuie, aduce cititorul în pragul ”adâncimilor de gând”. Este vocea unei conștiințe supusă ireversibilității timpului: ”Trecut-au ani ca nori lungi pe şesuri / Şi niciodată n-or să vie iar…”.”Univers, lume, viață, moarte, natură, devenire, unitate, infinitate, absolut, timp, spațiu, istorie, creație geniu” sunt concepte fundamentale” (E. Todoran, ”Eminescu”, p. 10) ale liricii eminesciene menite contemplației sau adâncii cugetări.

(Prof. Viorica Bica – colaborator Biblioteca Municipală Făgăraș)