Părintelui Teofil Părăian:„Să gândim frumos, ca să trăim frumos“

„Să gândim frumos, ca să trăim frumos. Antologie de cuvinte duhovniceşti din scrierile Părintelui Teofil Părăian“, Editura Agaton, 2012 

Căsătoria

În concepţia generală despre căsătorie, în concepţia populară, se consider căsătoria ca ceva deosebit, ca ceva ce trebuie să aibă statornicie. De pildă, era o vorbă, şi cred că e cunoscută şi se continuă, şi anume:

La însurat, la măritat nu trebuie omul îndemnat.

Că asta nu-i târg de boi, să vinzi marţi, să cumperi joi.

Şi asta nu-i târg de vaci, să vinzi joi, să cumperi marţi”.

Deci, e o chestiune serioasă, aceasta vrea să spună zicerea aceasta. Căsătoria e o chestiune serioasă, o chestiune la care, dacă se angajează, omul trebuie să o ţină cu hotărâre. (CPD, p. 410)

v Fără îndoială că Dumnezeu ne alege unii pentru alţii. Şi la Cununie se spune că prin Dumnezeu sunt aleşi un bărbat şi o femeie pentru binele oamenilor şi pentru slava lui Dumnezeu. Şi sigur e aşa. Şi fiind aşa, am putea zice că fiecare om cumsecade, fiecare om bun care se angajează pentru lumea aceasta, fiecare dintre cei care se cunună este norocul celuilalt. În urmă cu câţiva ani eram la Bucureşti; am acolo nişte apropiaţi, aş putea zice nişte prieteni, pe care i-am cunoscut la mănăstire.

Şi fiind internat în spital, veneau pe la mine mereu să mă vadă. De fapt nu eram aşa de bolnav ca să simt nevoia să vină cineva să mă mângâie sau să mă ajute. Dar simţeau ei nevoia să vină să mă vadă. Odată, după ce au venit la mine, când să plece, i-am îmbrăţişat pe fiecare. Şi mi-a venit în minte să zic: „Andrei, norocul lui Nicoleta”. Şi când am îmbrăţişat-o pe Nicoleta am zis: „Nicoleta, norocul lui Andrei”. (BM, p. 49)

 

Prea puţin se gândesc soţii care au primit Sfânta Cununie la legătura dintre ei, prin Dumnezeu. „Se logodeşte robul lui Dumnezeu cutare cu roaba lui Dumnezeu (cutare) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, se spune de 3 ori. După aceea, se spune tot de 3 ori: „Se logodeşte roaba lui Dumnezeu (cutare) cu robul lui Dumnezeu cutare”. Deci, din partea logodnicului către logodnică de 3 ori; din partea logodnicei către logodnic tot de 3 ori, ca să ştie şi să nu uite niciodată că legătura lor e prin Dumnezeu. Şi apoi, la Cununie la fel: din partea mirelui spre mireasă se spune de 3 ori: „Se cunună robul lui Dumnezeu (cutare) cu roaba lui Dumnezeu (cutare)”, şi invers de 3 ori: „Se cunună roaba lui Dumnezeu (cutare) cu robul lui Dumnezeu (cutare)”. Legătura e prin Dumnezeu: „Doamne Dumnezeul nostru cu mărire şi cu cinste, încununează-i pe dânşii”. Şi apoi, rânduiala Sfintei Cununii este o rânduială în care se cere binecuvântarea lui Dumnezeu. Unii o cam grămădesc ca să se termine mai iute. Dar să ştiţi că e foarte important ca toate lucrurile să le spui cum sunt scrise în carte, şi să le spui răspicat, să se ştie, ca şi cum ar fi o singură binecuvântare.

Acestea toate trebuie spuse răspicat şi spre înţelesul celor care sunt de faţă: şi care sunt miri şi se cunună şi cei care sunt martori ai cununiei lor, să ştie ce dar de la Dumnezeu primeşte omul când se căsătoreşte. Să ştiţi că Căsătoria e o Taină, e un dar de la Dumnezeu. De aceea, greşesc toţi aceia care ocolesc Taina, care nu caută.

Taina aceasta, cei care anticipează căsătoria, cei care amână împlinirea căsătoriei, a cununiei. Toţi aceştia greşesc pentru că nu se pot învrednici la vreme de darul acesta pe care îl dă Dumnezeu celor hotărâţi unul pentru altul şi ca să aducă în lumea aceasta oameni, prin care să se înmulţească numărul sfinţilor. Episcopii sunt necăsătoriţi, dar preoţii şi diaconii sunt căsătoriţi. De ce? Pentru că îi păstoresc pe oamenii căsătoriţi. Şi atunci e bine ca să cunoască viaţa de familie, e bine să cunoască, să împărtăşească viaţa pe care o duc cei pe care îi păstoresc. Sunt rugăciuni la hirotonie, în care se cere harul Duhului Sfânt peste candidaţii la Preoţie, şi care primesc de la Dumnezeu puterea de a fi slujitori la altar. (CPD, p. 310-311)

Căsătoria este o instituţie rânduită de Dumnezeu prin însuşi structura omului. Aşa a lăsat Dumnezeu pe oameni să fie bărbat şi femeie şi să fie în rânduială de căsătorie, să aducă pe lume alţi oameni şi, în felul acesta, să se continue existenţa umană în lumea aceasta. Deci, de la început Dumnezeu l-a avut în vedere pe om în situaţia de căsătorit, în situaţia de căsătorie posibilă. În Vechiul Testament tot timpul s-a insistat pentru căsătorie, pentru familie, pentru copii. S-a socotit totdeauna binecuvântarea lui Dumnezeu pentru acele familii care au copii mulţi, care aduc în lumea aceasta alţi oameni. Totdeauna s-a avut în vedere angajarea aceasta în viaţa de familie. În creştinism, viaţa de familie a fost ridicată pe o culme mai înaltă, pe o treaptă mai înaltă decât a fost în Vechiul Testament. Domnul Hristos a luat parte la nunta de la Cana Galileii, deci o manifestare în legătură cu căsătoria, nunta fiind o manifestare în legătură cu căsătoria. (CPD, p. 409)

v Cei care se căsătoresc duc o viaţă comună, duc viaţa celorlalţi oameni, adică duc viaţa pentru care Dumnezeu a creat pe om.

Se spune că Dumnezeu mai întâi l-a creat pe Adam. În Sfânta Scriptură, în Vechiul Testament – Cartea Facerii, sunt două referate în legătură cu creaţia lumii şi cu creaţia omului, şi acolo se spune că mai întâi Dumnezeu l-a făcut pe bărbat şi după aceea a spus Dumnezeu că nu-I bine să fie omul singur pe pământ şi din coasta bărbatului a făcut pe femeie. Adică, din aceeaşi materie din care este bărbatul este şi femeia şi i-a dat-o lui spre ajutor.

Nu se insistă asupra felului în care bărbatul este ajutat de femeie, soţul de soţie, dar se consideră că Dumnezeu l-a creat pe bărbat şi, după aceea, a creat posibilitatea de însoţire cu femeia, ca să fie omul fericit, să fie bărbatul fericit şi femeia să fie fericită prin bărbatul ei şi să-i fie luarea aminte la bărbatul ei. Aşa a vrut Dumnezeu dintru început. Aşa a vrut Domnul Hristos care a luat parte la nunta de la Cana Galileii consfinţind Căsătoria, aşa a vrut Domnul Hristos care a accentuat faptul că legătura între bărbat şi femeie este închipuită de unitatea trupului. Trupul omenesc este o unitate în varietate. Se consideră că cei doi, deşi doi, formează una, prin Căsătorie. Nu sunt doi, ci sunt doi în unul sau unul în doi – bărbatul şi femeia. Aşa cum în trup există doi ochi şi o singură vedere, două urechi şi un singur auz, două nări şi un singur miros, două mâini şi o singură lucrare, două picioare şi un singur mers, tot aşa trebuie să fie şi în familie: două persoane în una, două persoane care merg spre unitate, nu spre separare, ci spre unire. (CPD, p. 412-412)

v E bine să aveţi în minte gânduri de acestea, bine ştiind că toate ale noastre pornesc de la gând şi se împlinesc mai întâi în gând. Purtaţi în mintea voastră gânduri ca cele ce vi le-am înfăţişat mai înainte, ca să puteţi avea în viaţa voastră lucrări la fel cu gândurile pe care le duceţi în minte. Aceasta cu atât mai mult cu cât ştim cu toţii că înaintea oricărui bine merg gândurile bune, prin care se înlătură din minte gândurile rele. Fiţi uniţi între voi, gândind şi lucrând la fel. Surpaţi din mintea voastră orice gând care ar încerca să vă strice unirea, pentru că „ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”! Fiţi încredinţaţi că sunteţi uniţi prin darul şi puterea lui Dumnezeu, cu voia lui Dumnezeu şi spre lauda lui Dumnezeu. Şi ţineţi această unire şi daţi pentru ea slavă Prea Sfintei Treimi, făcând bucurie părinţilor voştri, care se roagă pentru voi, şi cinstindu-vă naşii, care aşteaptă de la voi să trăiţi înţelepţeşte.

(BM, p. 40-41)

v Dintre formele sociale de apropiere din această lume, una din cele mai obişnuite este familia.

Familia trebuie să fie bazată pe prietenie, pe o prietenie care merge, care susţine, pe o prietenie adevărată. Prietenia în care se angajează şi altceva, ceva care nu ţine de prietenie, de pildă o legătură dintre un bărbat şi o femeie nu intră în componenţa prieteniei. Dacă cei doi, care sunt prieteni, îşi anticipează căsătoria, cuprinzând în prietenie şi ceea ce nu ţine de prietenie, relaţia lor nu va duce unde trebuie. De ce? Pentru că apar complicităţi pe care cei doi vor trebui să le suporte mai târziu. (SF, p. 181)

v Pe Hristos trebuie să-L aibă ca temelie şi viaţa de familie. În viaţa de familie trebuie să se simtă mai cu deosebire prezenţa lui Hristos.

Cei care formează familia să poată spune cuvintele „Hristos în mijlocul nostru”, iar aceasta nu ca o vorbă simplă, ci ca o realitate. Acesta este rostul Sfintei Taine a Cununiei. Ea pune la temelia legăturii dintre cei doi, care se hotărăsc unul pentru altul, pe Sfânta şi de viaţă făcătoare Treime. Până în clipa în care preotul rosteşte cuvintele: „Se cunună

robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” a fost numai lucrul omului. De aici înainte la lucrul omului se adaugă lucrul Domnului, de aici înainte pentru ei şi împreună cu ei lucrează darul lui Dumnezeu. (BM, p. 29-30)

v „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”.

De câte ori veţi auzi aceste cuvinte în sfânta biserică, să vă gândiţi că ele sunt şi cuvinte de îndrumare ale vieţii voastre de familie, deviza unirii şi a fericirii voastre. Străduiţi-vă să realizaţi unitatea de iubire ca să puteţi avea şi unitatea de gând; pentru aceasta însă – ţineţi minte – este de trebuinţă să aveţi o viaţă mai bogată în roadele prin care se preamăreşte Dumnezeu.(BM, p. 33)

v Înainte de căsătorie, tinerii fac parte din familia în care au venit pe lume.

Din clipa în care se căsătoresc, ei pun începutul unei alte familii, întemeiază propria lor familie. Începutul pe care îl fac cei doi, care se cunună, înseamnă, în primul rând, o deprindere din vechea lor familie. Căci zice Apostolul „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa”. Dar acest început înseamnă în acelaşi timp şi întemeierea unei familii, deoarece, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, omul care lasă pe tatăl său şi pe mama sa, se lipeşte de femeia sa, cu care formează „un trup”. „Se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup”. Unirea dintre bărbat şi femeie într-un singur trup înfăţişează în lumea văzută unirea dintre Hristos şi Biserica Sa. Biserica în gândirea Sfântului Apostol Pavel este trupul lui Hristos, iar Hristos este capul Bisericii; precum între cap şi trup este o unitate de nedespărţit, la fel şi între soţ şi soţie trebuie să fie aceeaşi strânsă legătură, fiecare fiind dator unul faţă de altul cu iubire jertfitoare.

Când acestea se împlinesc întocmai, atunci familia este o arătare a legăturii dintre Hristos şi Biserică şi, deci, ea este ocrotită şi sfinţită de către Însuşi Mântuitorul nostru. Dovada unirii şi a iubirii părinţilor sunt copiii cu care îi binecuvintează Dumnezeu. Dar unirea dintre soţi nu se realizează de la sine, ci ea trebuie susţinută de voinţa celor ce se însoţesc şi trebuie ajutată de darul lui Dumnezeu. Adevărata unire este „în Hristos” şi „prin Hristos”, este „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Ea este prin harul sfintei Taine a Cununiei, care se adaugă la voinţa celor ce caută „unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh” şi sunt gata să-şi dăruiască toată viaţa lor lui Hristos-Dumnezeu. (BM, p. 38-39)

v Cine nu-şi cinsteşte părinţii – şi eu aş zice şi socrii, pentru că şi socrii sunt părinţi, sunt părinţii celuilalt din viaţa de familie, dintre soţi – nu are parte de viaţa veşnică.

Şi aşa cum îţi cinsteşti proprii tăi părinţi trebuie să-i cinsteşti şi pe părinţii celuilalt şi să le zici tată şi mamă după rânduiala pe care o ştim noi din moşi strămoşi, de fapt de la părinţi şi de la bunici, că mai departe nu ne ducem cu gândul. Să cinsteşti pe părinţi, pe mama ta şi pe tatăl tău şi să ştii că, dacă eşti căsătorit, mai ai un tată şi o mamă, părinţii celuilalt soţ. Şi dacă totuşi nu le zici socrilor, din socotelile tale, din motivele tale, tată şi mamă, să ştii că nu umbli pe cale bună, să ştii că nu împlineşti voia lui Dumnezeu! Să ştii că nu împlineşti voia şi porunca lui Dumnezeu: Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta. Dacă ai făcut lucrul acesta până acum, adică n-ai zis ce trebuie să zici, de acum încolo să te angajezi la ceea ce trebuie să faci şi să le zici şi socrilor, tată şi mamă. Bineînţeles că nu-ţi va fi uşor câtă vreme zece sau douăzeci de ani le-ai zis pe nume sau nu ştiu cum. Trebuie! Fără aceasta nu intri în împărăţia lui Dumnezeu! (CLP, p. 190)

v Să ştiţi că Căsătoria e o Taină, e un dar de la Dumnezeu.

De aceea, greşesc toţi aceia care ocolesc Taina, care nu caută Taina aceasta, cei care anticipează căsătoria, cei care amână împlinirea căsătoriei, a cununiei. Toţi aceştia greşesc pentru că nu se pot învrednici la vreme de darul acesta pe care îl dă Dumnezeu celor hotărâţi unul pentru altul şi ca să aducă în lumea aceasta oameni, prin care să se înmulţească numărul sfinţilor. (CPD, p. 311)

v ”Este păcat să divorţezi dacă soţul este de 20 de ani biruit de patima beţiei şi nu vrea să se întoarcă la Dumnezeu?”

Dragă, divorţul câteodată este necesar. Şi dacă nu poţi trăi, dacă nu-ţi poţi

trăi căsătoria la limitele mulţumirii, la limitele bucuriei, poţi să renunţi la ea, dar nu aşa că termini o căsătorie ca să închei alta pe ruinele altor căsătorii s.a. Nu trebuie să fii nedisciplinat. Fiecare om îşi ştie puterile lui. Nu trebuie să te angajezi la nişte lucruri peste puterile tale.

„Pot doi soţi divorţa şi din alte pricini decât desfrâul?” Da, bineînţeles. De exemplu, dacă duc o viaţă grea între ei, se ceartă, se bruschează, îşi spun vorbe greu de suportat… De exemplu, dacă un bărbat, se mai

întâmplă de multe ori, să zică: „Din mâinile mele ţi se va trage moartea”. Poţi tu să stai cu un om dinte-ăsta? Ţi-e frică tot timpul că te termină. (VDL, p. 57)

v Cine-şi împlineşte datoriile în familie, cine-şi poartă crucea familiei, ajunge şi la bucuria prin cruce, şi prin crucea familiei pe care o poartă, şi prin Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. (VDL, p. 58)

 

v ”Ce se poate face atunci când exigenţa religioasă a unuia dintre soţi este mai mare decât a celuilalt?„

Nu se poate face altceva decât să rabzi pe cel care are puţin şi aceasta este

o chestiune care ar trebui rezolvată de la început, adică să nu porneşti la drum cu un om care nu poate merge acelaşi drum cu tine. Să ştii de la început pe ce se poate conta. De ce? Pentru că altfel nu poţi avea un program religios, un program de viaţă în familie. Eşti un însingurat în propria ta familie. Şi aşa se întâmplă de foarte multe ori, pentru că de cele mai multe ori oamenii nu pornesc pe temelia credinţei, ci pornesc oricum şi după aceea unul dintre soţi, eventual, găseşte calea credinţei şi celălalt nu poate să-i urmeze şi asta duce la disensiuni, la situaţii care nu odihnesc. În familie nu există nimic particular. Toate sunt de obşte. Şi rugăciunea trebuie făcută împreună, şi nu numai rugăciunea de la masă, ci şi rugăciunea de seară, de dimineaţă, în măsura în care lucrul acesta se poate realiza; dar, în orice caz, trebuie găsite şi momente dintr-acestea de rugăciune comună, pentru că viaţa comună se întemeiază pe fapte comune. Altfel, nu ajung să fie doi conjugaţi, ci doi înjugaţi. (VDL, p. 59)

(„Să gândim frumos, ca să trăim frumos. Antologie de cuvinte duhovniceşti din scrierile Părintelui Teofil Părăian“, Editura Agaton, 2012)

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.