Sâmbăta Mare – lumina din mormântul Domnului

În logica slujbelor din Săptămâna Patimilor, în biserică, se lecturează aproape tot Vechiul Testament şi Noul Testament, în reprize consecutive. În această zi de sâmbătă toată spuma lecturilor biblice fac referire la faptul că după înmormântarea Domnului Hristos cu trupul, sufletul Său coboară în iad pregătind pentru înviere, ca prin spovedanie, pe toţi cei de acolo, începând cu Adam. Sper să aveţi la îndemână o icoană a Învierii ortodoxă autentică, dacă nu, căutaţi una pe internet. Imaginea prezintă momentul „0” al Învierii, când cu ambele mâini Hristos trage din iad pe Adam şi pe Eva, semn că Învierea Domnului nu e doar a Lui, ci mai ales a celor ce au nevoie de El.

Mormântul Domnului este pecetluit, dar Biblia spune: „lumina era în întuneric, dar întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5). În această biruinţă asupra iadului, Domnul este ca soarele care apune şi răsare pentru a risipi întunericul şi ca bobul de grâu care moare pentru a rodi viaţa veşnică. Albert Einstein a spus-o foarte interesant, parafrazez: „întunericul nu există prin sine, el este lipsa luminii; ca şi frigul, el nu poate fi definit, căci frigul este lipsa căldurii”. Frigul se măsoară pe scara lui Celsius cu minus, arătând cât de mult lipseşte căldura! Dacă am recunoaşte că ura nu există, ci ea este doar lipsa iubirii, poate am iubi mai mult. Vorba cântecului: „unde dragoste nu e, nimic nu e!”.

Prohodul Domnului nu este altceva decât o reîmpletire de vechi şi nou Testament al lui Dumnezeu: pe de o parte Psalmul 118, pe de alta plângerea în versuri a Maicii Domnului, a ucenicilor, toate transpuse în dorul nostru pentru Cel dus la groapă.

Ca un fin admirator al tradiţiei autentice româneşti, vă îndemn să căutaţi versurile pe care le cântă femeile din sate atunci când se înconjoară Biserica la Denia Prohodului. Am găsit unele la Veneţia de Jos care, acompaniate de o melodie tragică, dureroasă, oricât de piatră ai fi, tot îţi smulge câte o lacrimă. „Mult iubite Fiul meu/Şi al nostru Dumnezeu/Cum murişi curând aşa/Unde-o laşi pe maica Ta. / Astăzi mă despart de Tine/Of amar şi vai de mine,/Cine mă va mângâia/Şi pe cine voi avea.” De altfel, pe lângă cântarea aceasta, veneţienii de jos au aşa numitele „vierşuri” la înmormântarea celor dragi, însoţite de o linie melodică tânguitoare. Îţi rupe sufletul de jale.

Toate astea nu sunt pentru autoflagelare, ci pentru dispoziţia sufletului de a se identifica cu tragicul vieţii de zi cu zi, depăşind tristeţea zilelor grele cu versuri frumos lucrate, pentru a exprima iubirea şi preţuirea faţă de Dumnezeu sau faţă de cei dragi.

Gândul că Dumnezeu coboară în moarte, „celor din morminte viaţă dărunindu-le”, ne dă speranţa învierii din toate cele pământeşti şi trecătoare, din grijile obsesive ale fricii de Covid 19, sau de moarte în general. Pe toate acestea le vom linişti şi mai mult în noaptea Învierii, când vom răbufni: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”.

De aceea avem nevoie de Biserică…

(Pr. Alexandru Socaciu – Veneţia de Jos)