Miercurea Mare: adevărata pocăinţă

În efortul nostru duhovnicesc din Săptămâna Mare, Biserica oferă un nou dublu exemplu: o femeie păcătoasă în exerciţiul ei de sinceră pocăinţă, şi reacţia lui Iuda la risipa de 300 de dinari pentru mirul cu care a fost uns Iisus. Pasajul face parte tot din Biblie, căci, nu-i aşa, ce-ar fi credinţa fără cartea tuturor cărţilor? Cei care vreţi să vă delectaţi cu cititul Bibliei, pasajul se găseşte la un alt păcătos pocăit sincer, Apostolul Matei (26, 6-16). Părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus nu putea concepe că există creştini care nu citesc din Biblie măcar un capitol pe zi.

Pocăinţa nu înseamnă lepădare de credinţă, ci părere de rău pentru păcate şi dorinţa de îndreptare şi căutarea unui mod de a face asta. Doar atât. Astăzi, în Miercurea Mare, reflectăm la păcatele noastre pentru a ne pocăi de ele. Oricare ar fi, mici sau mari. Diferenţa dintre păcatele mici sau mari este simplă: păcatul cel mai mare este cel de care nu poţi scăpa, indiferent care ar fi acela. Păcatul cel mai mic este acela pe care-l cunoşti şi de la care te abţii. Mai e ceva aici: păcatele pe care le facem şi nu le conştientizăm. Astea sunt păcatele cu care ne-am obişnuit. Unii chiar cred că aceste păcate sunt de fapt virtuţi. În condiţiile astea, prietenul cel mai bun este acela care te fereşte pe tine de tine însuţi, nu cel care îţi întreţine viciile. De aceea avem nevoie de duhovnic pentru a descoperi ce ne posedă şi ne încurcă relaţia sinceră cu Dumnezeu, ce greşim de nu ne merge bine.

Femeia care şi-a dat seama de situaţia ei, încărcată sufleteşte de păcate, vine la Hristos cu un mir foarte scump (Matei 26, 7) şi îi unge capul. A avut nevoie de mila lui Dumnezeu şi a vrut să-I ofere şi Lui ceva. Prin jertfa ei mare şi-a exprimat cu sinceritate dorinţa de îndreptare şi chiar hotărârea de a-şi schimba total viaţa. De aceea ne atrage atenţia Domnul Hristos că „în toată lumea se va spune ce a făcut ea, spre pomenirea ei” (Matei 26, 13). Aşa cum ne pomenim şi noi viii şi morţii în pomelnic la altar.

În relatarea biblică, imediat după gestul femeii, intervin păcatele din apostoli: „văzând, ucenicii s-au mâniat şi au zis: de ce risipa asta?” (Matei 26, 8). Să remarcăm că la început nu doar Iuda a avut reacţia aceasta, ci toţi, fără excepţie. Toţi aveau această grijă a risipei, care de fapt s-a dovedit a fi lăcomie după cei 300 de dinari, costul mirului. Plata pe zi, în vremea aceea, era de 1 dinar. Nu mai punem la socoteală valoarea vasului de alabastru ce a fost spart pentru folosirea mirului. Numai că, după ce ucenicii primesc explicaţia pentru care Iisus a îngăduit femeii lucrul acela, Iuda nu se vindecă de patima banilor.

Reacţia Mântuitorului, care a oprit vânzarea mirului şi întreţinerea săracilor cu banii aceia, l-a preocupat şi pe Nicolae Steinhardt. El spune că acest pasaj este „cel mai tare din toată Evanghelia” (Jurnalul fericirii). Din cauza grijii pentru săracii lumii, ne scapă din vedere grija pentru prieteni, pentru binefăcătorii noştri, pentru profesorii şi învăţătorii noştri, pentru părinţi, pentru vecini, pentru şefii noştri, pentru cel care trăieşte lângă noi dar suferă o cruce grea, un cancer, un diabet, suferă după un copil pierdut… S-a pierdut de mult valoarea prieteniei. Nici fraţii nu mai sunt fraţi, nici părinţii nu mai sunt părinţi, nici prietenii, prieteni. Ce folos să ajuţi un sărac despre care nu ştii nimic, în detrimentul celui pe care îl cunoşti de aproape şi care are de dus o suferinţă grea? Săracii au şi ei prietenii sau apropiaţii lor, dar cei plini de necazuri dintre noi, nu sunt tot responsabilitatea noastră? Risipa mirului scump, zice Hristos, „s-a făcut pentru îngroparea Mea” (Matei 26, 12). Pare ciudat, dar nu e. Şi Fiul lui Dumnezeu a avut nevoie de ajutorul prietenilor Lui, El având toată lumea la picioare. A avut nevoie de rugăciunea apostolilor în grădina Ghetsimani, de sprijinul unui prieten pentru a duce Crucea, de îmbălsămarea trupului Său de către femeia păcătoasă cu un mir de cea mai bună calitate pentru ca cei care-i vor aplica bicele să nu sufere mirosul greu al rănilor adânci. Din cauza grijilor inutile şi a neprioritizărilor sănătoase, uităm de cei care chiar au nevoie de noi. Cât din ajutorul pe care-l oferim săracilor le este lor de folos, sau mai degrabă ne hrăneşte orgoliul fariseic şi buna părere despre noi înşine?

Aceasta şi pentru că parcă de prea multe ori ni se spune în ce spaţii preferă Dumnezeu să locuiască şi ce risipă de bani s-a făcut cu construcţia de biserici. Nu mă interesează despre care biserică vă vine în minte, dar să nu uităm că poate cineva a făcut o jertfă ridicând biserică pentru ca altcineva să-şi găsească alinare în suferinţe, un umăr să-şi plângă neputinţele, un spaţiu de restartare sufletească. Bisericile, pe lângă activitatea liturgică, au şi acţiuni de ajutorare a celor în lipsă, dar aceasta nu este aşa vizibilă, ca o clădire, pentru că binele se face în taină din smerenie şi din onoare pentru beneficiar. Oare în vremea lui Brâncoveanu să nu fi fost săraci în Făgăraş? Oare negustorii greci ce au zidit biserică în acelaşi oraş să nu fi avut ceva mai bun de făcut cu banii? Oare nu cumva toate sloganurile din ultimii ani s-au născut din păcatele celor care râvneau la părţi din banii construcţiilor şi nu ajungeau la ei? Unii Evanghelişti ne-au transmis în pasajele biblice că unii din cei care strângeau bani pentru săraci, furau şi ei o parte din ei. Iuda făcea asta, de aceea nu a suferit explicaţia dată de Domnul Hristos şi L-a vândut pe doar 30 de arginţi. Dar nici măcar asta nu l-a condamnat pe Iuda, ci lipsa pocăinţei lui.

Nu neapărat păcatele sunt cele care nu ne lasă să intrăm în Rai, ci lipsa de pocăinţă. Nu e nimeni fără de păcat, de aceea femeia dată exemplu azi sau tâlharul de pe cruce sunt câteva exemple grăitoare pentru care ziua de azi ne mai urcă o treaptă spre Înviere.

(Pr. Alexandru Socaciu – Veneţia de Jos)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.