Ziua cea mare de Marţi

În plină campanie de curăţenie generală în case şi în suflete, Biserica ne mai dă un exemplu de trăit şi asumat, de urmat şi împlinit. Este vorba de cele 10 fecioare care se pregăteau să primescă un mire ce se lasă aşteptat. Domnişoarele de onoare care vor ca totul să fie bine…
Pasajul dat exemplu în Sfânta şi Marea zi de Marţi este cuprins în Evanghelia scrisă de Apostolul Matei (25, 1-13) şi se citeşte şi la slujba Sfântului Maslu. Simbolic, somnul cel greu al lenei surprinde pe cinci dintre cele 10 fecioare, nepregătite. Ele sunt numite chiar nebune, unele traduceri ale Bibliei folosesc blajin cuvântul „neînţelepte”, ca să nu spună sincer, proaste. A nu fi cum trebuie, înseamnă de fapt a nu exista. Cum spunea Eminescu: „un mort frumos cu ochii vii”.
Numai dacă vine mirele nunta poate să înceapă, altfel este o continuă pregătire şi aşteptare, cu răbdare. Nu e nicio înviere fără Hristos niciodată. Unii cred că iepuraşul, ciocolata, surprizele, cadourile, hainele noi, simpla prezenţă în biserică înseamnă automat Paşti. Dar nu e destul. La nunta învierii lui Hristos mergem pentru El, dar numai uniţi cu El, aşteptând cu răbdare învierile noastre, împlinirea dorinţelor noastre sau a vieţii noastre întregi.
Candelele oamenilor neînţelepţi nu funcţionează din cauza plictiselii, indiferenţei, a delăsării „pe mai târziu”. La fel cum facem de multe ori: „lasă, o să am timp şi mai târziu”, „şi mâine e o zi”, „sunt prea tânăr să merg la Biserică”, „e prea mic să-l ducem la împărtăşanie”, „să treacă epidemia şi mă împărtăşesc şi eu”, „sunt bătrân, nu mai pot să mă rog, o fac alţii pentru mine”, „serviciul e prea solicitant, mai bine dorm duminica asta mai mult”, „duminica asta facem grătar, mergem duminica viitoare la biserică”, „am examen luni, mai bine stau duminică şi învăţ”; şi amânările pot continua la nesfârşit. Nu avem duminici şi zile de Înviere câte pretexte putem găsi… Doar că Dumnezeu nu funcţionează după ifosele noastre, El are o altă logică.
Domnul Hristos, în pilda cu cele 10 fecioare, ne atrage atenţia că Ziua cea Mare poate veni oricând, că Învierea o programează El şi nu noi. Nu ne-am născut când, cum şi unde am fi vrut noi, de aceea nici nu murim când, cum şi unde am vrea noi. Proporţia este clară: jumătate dintre noi suntem pregătiţi, cealaltă jumătate, nu. Sau, trupeşte poate suntem pregătiţi de orice, sufleteşte încă nu, sau viceversa. Totul se întâmplă din cauza duplicităţii în care ne desfăşurăm viaţa şi traiul. Nu mai suntem consecvenţi şi perseverenţi. De multe ori cădem în ispita lenei. Ca şi exemplele de ieri: nu avem roade, nu suntem de folos; dacă nu suntem sinceri, trece Învierea şi fără noi. Asta trebuie să învăţăm de la ziua Mare de azi.
Exerciţiul învierii din anul 2020 pare a fi unul care ne surprinde cum nu ne aşteptam niciodată: fără biserică, fără Liturghie şi, poate, fără harul creat de ambianţa unui locaş de cult. Au rămas în biserică doar slujbaşii ei. Atât. Ceilalţi privesc slujba, dacă vor, la televizor, şi trebuie să se mulţumească doar cu atât. În biserică nu avem voie nici măcar jumătate, 50 la sută. Ca preot o privesc cu tristeţe, este foarte greu să slujeşti strănilor goale, pereţilor, uşilor deschise şi totuşi încuiate… O bătrânică mi-a dat o lecţie frumoasă: „să fie acum un moment de pocăinţă pentru anii în care am fost la Înviere, dar nu am participat; am stat în biserică, dar nu ne-am rugat; am dormit acasă când puteam merge la Înviere, şi poate am luat păştiţe neîmpărtăşiţi”. Mi-a plăcut. Dacă nu ştim să postim cu adevărat de păcate, ne duce viaţa la adevărata pocăinţă şi fără să ne dăm seama. Trăim prea alimentar cu salam de soia, lapte vegetal, pateu cu ciuperci… Când uităm pentru ce postim, ne merităm un duş rece cu ochii la televizorul pe care parcă prea l-am idolatrizat în ultimul timp. „Nimic fără Dumnezeu” a fost înlocuit în ultimii ani cu „nimic fără televizor (internet)”. Acum, şi Liturghia şi Învierea şi prostia vin de la televizor. Totul vine de acolo, doar că esenţialul nu poate fi transmis „live” sau „on line” de imagine, ci doar de comuniune: cu preoţii, cu cântăreţii, cu prietenii, cu duşmanii, cu vecinii buni sau invidioşi, cu toţi. Să ne rugăm să mai prindem zile în care să fim toţi laolaltă, în faţa lui Dumnezeu. Trebuie să vină, avem nevoie unii de alţii…

(Pr. Alexandru Socaciu, Veneţia de Jos)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.