In memoriam ION BARBU – 115 ani de la nașterea poetului

In memoriam ION BARBU – 115 ani de la nașterea poetului
Metamorfozele imaginii în lirica barbiană
În studiul ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, George Călinescu trasează coordonatele poeziei barbiene: ”pitagorismul poetic, sublimarea obiectului, restabilirea unei corespondenţe oculte între simboluri. Poezia se intelectualizează, fără a cădea în inteligibil, căci poetul caută inefabilul macrocosmic, revelator al lucrului în sine, fugind de contingenţă, pitoresc, analiză, de claritatea clară, raţională, cultivând muzica de sfere, cunoaşterea extatică, orfismul. Cu toate acestea, hermetismul lui Barbu este adesea, numai filologic”. În creaţia ermetică barbiană, Tudor Vianu identifică ”mitul oglinzii” (”Joc secund”), ”spiritualismul” (”Ritmuri pentru nunţile necesare”- trecerea sufletului prin trei etape până la împlinirea spirituală: cercul Geei, al Venerei, al lui Mercur), ”treptele viziunii” (poezia este viaţă în spirit), şi ”poezia ca joc de limbaj” (”Uvedenrode”). ”Din ceas dedus…” deschide volumul ”Joc secund”. Principiul pe care se axează noua artă poetică a lui Ion Barbu este enunţat în poema ce deschide volumul ”Joc secund”, ”Din ceas dedus…”: ”sublimarea realităţii în idee” (Dinu Pillat).
Poetul ”Jocului secund” se vădeşte a fi un alchimist al cuvântului. Ion Barbu ”îşi înlănţuie în tiparele reci ale clasicismului, un suflu vital debordant, neliniştea dionisiacă a sufletului congenital romantic” (Marin Mincu). Transfigurarea lirică pe care o zămisleşte, preface lumea fenomenală în ”oglinda” spirituală a umanităţii. Universul sensibil deschide ”imaginea frumuseţii inteligibile, a înţelegerii pure” (Marin Mincu). ”Din ceas dedus…” poartă însemnele unui univers uman şi cosmic, ”reflectare spiritualizată a cosmosului în conştiinţă”. Principiul vieţii şi al morţii convieţuiesc în lirica barbiană, sub învelişul ”oului” universal, instituind imaginea lumii necreate. O parabolă a creaţiei şi a cunoaşterii este poemul ”După melci”. Din ritul de descântare a melcului, Barbu accede la ”semnificaţia tragică a actului de revelare”. Se relevă problema sensului iniţierii. Poemele ermetice de inducţie analogică (”Oul dogmatic”, ”Riga Crypto şi lapona Enigel”, ”Uvedenrode”) sunt experienţe ale cunoaşterii. ”Cum lumea veche, în cleștar, / Înoată, în subțire var, / Nevinovatul, noul ou, / Palat de nuntă si cavou. / Din trei atlazuri e culcușul/ În care doarme nins albușul/ Atât de galeș, de închis,/ Cu trupul drag surpat în vis” (”Oul dogmatic”).
În studiul ”Introducere în poezia lui Ion Barbu”, Tudor Vianu, specifică structura plurivalentă a creaţiei, cele trei cicluri: parnasian, baladic şi oriental, ermetic. Primele poezii publicate sunt cuprinse de ”delirul dionysiac”, în care eul se cufundă, unduitor: ”Sunt numai o verigă din marea îndoire. Dar/ Un roi de existenţe din moartea mea răsar / Şi-adevăratul nume ce port e: unduire /Deci, arcuit sub timpuri, desfăşor lung ţesut / De la plăpânda iarbă la fruntea gânditoare, / Şi blondul şir de forme, urcând din soare-în soare, / În largurile vieţii revarsă un trecut” (”Elan”). După ce a rătăcit sub ”arcadele gândirii”, poetul îmbrăţişează tumultul vieţii: ”Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut Gândire: / Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit / De noi răsfrângeri dornic, dar nicio oglindire, / În stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit” (”Umanizare”). În versurile ciclului parnasian, Ion Barbu este retoric, spre deosebire de obiectivitatea parnasiană. El recurge la unul dintre procedeele retoricii clasice, ”prosopopeea” sau invocaţia: ”Nu sunt decât o frază în marea simfonie” (”Fiinţa”); ”Castelul tău de gheaţă, l-am cunoscut, Gândire!” (”Umanizare”). În ciclul baladic şi oriental, abundă structurile narative şi descriptive ample, adâncimile folclorului balcanic, sugestiile muzicale baladeşti. Sunt cuprinse poemele publicate între anii 1922-1925: ”După melci”, ”Riga Crypto şi lapona Enigel”, ”Domişoara Hus”, ”Isarlâc”, ”Nastratin Hogea la Isarlâc”. O parabolă a cunoaşterii şi a creaţiei este balada ”După melci”. Copilul este deţinătorul unor practici magice. ”Toate regnurile au pentru el o anima, de care trebuie să ţină cont în orice tentativă de stăpânire a realului.

De aici, necesitatea îmbunării cadrului prin diferite exorcisme” (Marin Mincu). Prin ritul descântecului se relevă ”semnificaţia tragică a actului de revelare”. Copilul declanşează forţele magice fără însă să conștientizeze consecinţele dramatice ale actului în sine. Imaginându-şi că a venit primăvara, el descântă melcul, tulburând astfel, ”legile firii”. Descântecul are efecte nefaste. Textul transmite şi morala: actul magic se săvârşeşte doar de cel care cunoaşte sensul magiei. În prima parte a baladei, se invocă harul: ”Dintr-atâţia fraţi mai mari: / Unii morţi, / Alţii plugari; / Dintr-atâţia fraţi mai mici: Prunci de treabă, / Scunzi, peltici, Numai eu, răsad mai rău / (Mai năuc, mai nătărău), / Dintr-atâţia (prin ce har?) / Mă brodisem şui, hoinar / Eram mult mai prost pe-atunci… .”. Spaţiul se încarcă cu o energie magică. Intuitiv, copilul simte momentul în care natura poate fi provocată:” Tot aşa o dată, iar, / la un sfânt prin Făurar, / ori la Sfinţii Mucenici, / Târla noastră de pitici / Odihnea pe creastă, sus, / Eu voinic prea tare nu-s. / Rupt din fugă / Subt o glugă / De-aluniş, pe buturugă / Odihnii / Şi eu curând…/ Vezi, atunci mi-a dat prin gând / Că tot stând şi alegând / Jos, în vraful de foi ude, / prin lăstari şi vrejuri crude, / S-ar putea să dau de el: / melcul prost, încetinel…/ În ungher adânc, un gând / Îmi şoptea că melcul blând / Sub mormânt de foi, pe-aproape, / Cheamă omul să-l dezgroape… .”. Mica vietate aştepta ca omul să-l trezească la viaţă. Melcul încă este adâncit în somnul vegetativ. Trezirea sa ar însemna o trecere din starea de ”increat” într-una, ”activă”. Prin magie, melcul este ademenit să iasă din ”cornoasele cămăşi”. Pădurea se tânguie, umbrele se lasă înfricoșătoare. Copilul încearcă să refacă descântul: ”Dar el, / Melcul prost, încetinel? / Tremură-în ghioacă, vargă, / Nu cumva un vânt să-l spargă: / Roagă vântul să nu-l fure / Şi să nu mai biciuiască / Bărbi de muşchi, obraji de iască / Prin pădure / Roagă vântul să se-îndure…”. Orice tentativă este zadarnică. Cerul presară peste întinderi ”cepi de arbagic”. Copilul încearcă să refacă starea iniţială de mister: ”Melc, melc, ce-ai făcut, / Din somn cum te-ai desfăcut? Ai crezut în vorba mea/ Prefăcută…Ea glumea! / Ai crezut că plouă soare, C-a dat iarba pe răzoare, / Că alunul e un cântec…/ Astea-s vorbe şi descântec! / Trebuia să dormi ca ieri, / Surd l cânt şi îmbieri, / Să tragi alt oblon de var / Între trup şi ce-i afar…/Iarna coarnele se frâng, / Melc nătâng,/ Melc nătâng!”. Copilul îşi doreşte să refacă misterul prin plâns, dar este prea târziu. El parcurge ”ciclul cunoaşterii”, ce-i va releva sensul existenţial.
Riga Crypto şi lapona Enigel este un cântec bătrânesc de nuntă ”la spartul nunţii”. Nucleul baladei îl constituie ”mitul nunţii dilematice”. Menestrelul, un artist nordic medieval, este rugat să cânte despre nunta dintre Riga Crypto, regele-ciupearcă şi Enigel. Cântarea menestrelului are o semnificaţie simbolică. Riga Crypto, craiul domnind peste bureţi, simbol ”al increatului”, iar pe alt plan, ”al intelectului pur”, tinde să atragă fiinţa umană în regatul său: ”Des cercetat de pădureţi / În pat de râu şi-n humă unsă, / Împărăţea peste bureţi / Crai Crypto, inimă ascunsă, / La vecinic tron, de rouă, parcă! / -Dar printre ei bârfeau bureţii / De-o vrăjitoare mânătarcă, / De la fântâna tinereţii. // Şi răi ghioci şi toporaşi / Din gropi ieşeau să-l ocărască, / Sterp îl făceau şi nărăvaş, / Că nu vroia să înflorească. Enigel lapona, călătoreşte cu renii ei către soarele sudului: ”-În ţări de gheaţă urgisită, / Pe-acelaşi timp trăia cu el, / Laponă mică, liniştită, / Cu piei, pre nume- Enigel. // De la iernat la păşunat, / În noul an, să-şi ducă renii, / Prin aer ud, tot mai la sud, / Ea poposi pe muşchiul crud / La Crypto, mirele poienii. Riga Crypto aparţine ”umbrei şi somnului”. În regnul său e un ”sterp” şi un nărăvaş ce nu vrea să înflorească. Soarele îl surprinde în timpul dialogului cu Enigel şi-l transformă într-o ciupercă otrăvitoare: Dar soarele, aprins inel, / Se oglindi adânc în el. / De zece ori, fără sfială, / Se oglindi în pielea-i cheală; / Şi sucul dulce înăcreşte, / Ascunsa-i inimă plesneşte; Spre zece vii peceţi de semn / Venin şi roşu untdelemn / Mustesc din funduri de blestem. // Că-i greu mult soare să îndure / Ciupercă crudă de pădure, / Că sufletul nu e fântână / Decât la om, fiară bătrână, Iar la făptură mai firavă / Pahar e gândul cu otravă, / -Ca la nebunul rigă Crypto, / Ce focul inima i-a fript-o”. Aventura lui poartă însemnele tragicului. Trădându-şi ”condiţia paradisiacă”, intrarea în planul realităţii înseamnă degradare. Enigel este rugată să renunţe la existenţa solară. Soarele înseamnă pentru ea nuntirea, pe care Riga le refuză, dată fiind existenţa sa sterilă. Viaţa este pentru lapona Enigel, o treaptă superioară, împlinirea nunţii cu soarele: -Rigă Crypto, Rigă Crypto, / Ca o lamă de blestem / Vorba-în inimă-ai înfipt-o! / Eu de umbră mult mă tem, // Că dacă-în iarnă sunt făcută, / Şi ursul alb mi-e vărul drept, / Din umbra deasă, desfăcută, / Mă-închin la soarele-înţelept. La lămpi de gheaţă, supt zăpezi , /Tot polul meu un vis visează. / Greu taler scump, cu margini verzi, / De aur visu-i cercetează./ Mă-nchin la soarele-înţelept, / Că sufletu-i fântână-n piept / Şi roata albă mi-e stăpână / Ce zace-în sufletul fântână. // La soare, roata se măreşte; / La umbră, numai carnea creşte / Şi somn e carnea, se dezumflă, / -Dar vânt şi umbră iar o umflă…”. Aspiraţia ei spre soare vizează, afectul. Din făptură paradisiacă, Crypto devine demoniac. Orice ieşire din echilibrul prestabilit al firii este sancţionată ca un ”hybris”. Crypto este alungat spre ”regnul malign”, la măsălariţa-mireasă / Să-i ţie de împărăteasă”.
Ciclul ermetic cuprinde poemele scrise între anii 1925-1926. Este un univers ”esenţializat, adus prin necontenite sublimări succesive la ipostaza lui absolută, ideală, revelată” Ov. S. Crohmălniceanu). ”Din ceas dedus…”, ”Ritmuri pentru nunţile necesare”, ”Uvedenrode”, ”Oul dogmatic”, absorb în ele însele un lirism elevat.
(Prof. Viorica Bica)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.