„Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră“. Din scrierile şi zicerile pr. Arsenie Boca

foto: doxologia.ro

„Nouă, preoţilor, Iisus nu ne-a dat şi darul tămăduirii minunate, cum îl avea El şi cum îl dă la puţini dintre sfinţi, din vreme în vreme, dar ne-a dat darul mai mare: al iertării păcatelor. Nu l-a dat îngerilor, dar l-a dat oamenilor. (…) Ce n-a dezlegat preotul pe pământ, aşa rămâne: nedezlegat nici în Cer. Şi preotul nu te poate dezlega dacă nu vii să-ţi mărturiseşti păcatele. De asemenea preotul nu te poate dezlega – ca oarecum cu sila – dacă nu-ţi dai însuţi toată silinţa de-a te dezlega tu de năravurile tale rele.

Iertarea păcatelor însemnează şi încetarea lor. Iertarea păcatelor nu înseamnă că le spovedeşti mereu şi le iei de la capăt – că iarăşi le vei spovedi. Creştinismul mai e şi chestiune de refacere a voinţei. Ne trebuie bunăvoinţa voastră – ca s-o facem voinţă; tărie de caracter şi simţire de obraz.

 De unde începe slăbănogirea? – De la socoteala trufaşă a minţii. I se pare ei că e mai bine să nu se conducă după poruncile lui Dumnezeu, ci după capul ei, mai bine zis după păcat. Iar păcatul dă cu omul drept în plata păcatului, cum ai da cu oiştea-n gard.

Tot minte slabă dovedesc şi aceia ce nu vor să vie la ştergerea păcatelor; aceia n-au ce aşteapta tămăduirea bolilor. Ajută doctorii, dar minţii îi ajută Dumnezeu. Dacă oamenii şi-ar potrivi purtările după poruncile lui Dumnezeu, care sunt poruncile firii, şi n-ar face din legi fărădelegi, ar ocoli, ar preveni toate pacostele necazurilor; dar aşa, drept în ele-şi sparg capul; – şi apoi umblă plângând…

Lasă-te, frate, condus de un sfat dumnezeiesc, că de nu, capul care n-ascultă, odată se sparge şi n-are cine-l lega.

Oare de ce vin oamenii aşa de în silă la spovedit? – Fiindcă ştiu că li se cere lepădarea de păcate; ori lor le plac mai mult păcatele decât înfrânarea de la ele. (…) „În toată lumea nu găseşti un lucru mai uşor de făcut decât păcatul. Şi iarăşi: nimic nu pricepe omul mai greu, ca: ce-i acela, păcatul? De aceea păcătuim cu uşurinţă, dar ne pocăim cu anevoie” (Ilie Miniat, „Didahii” p. 113).

Altă pricină care te împiedică de la spovedanie e că judeci preoţii; eşti nemulţumit de preot; iar de care-ai fi mulţumit ţi-e frică. La unul nu te lasă păcatele lui, la altul nu te lasă păcatele tale.

Orice duhovnic – indiferent de bogăţia, sărăcia, cultura mai puţină, sau chiar şi sărăcia morală – este reprezentantul lui Dumnezeu, trimisul lui Dumnezeu, şi credincioşii n-au nici un motiv de-a-l ocoli. Darul acesta e în atârnare de Dumnezeu, nu în atârnare de omul care-l poartă. Prin glasul slugii Sale Dumnezeu te iartă, Lui te mărturiseşti în faţa altarului. Nu de la tine se cer calităţile preotului; de la tine se cere căinţa din inimă şi voinţa de-a te îndrepta.

Mare este Taina pocăinţei, nu numai fiindcă te face din rău, bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. (…) Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milostivă, nu pot să vie la mântuitoarea ei binefacere aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de „ştiinţă” şi afumată de mândrie. Cum să poată veni, ei care ştiu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vie în genunchi înaintea unui simplu preot şi să-şi înşire toate fărădelegile şi necazurile lor?! Nu, asta mândria n-o poate face, să vie de bună voie la smerenie. De aceea, ei dau de asprimea dreptăţii care-i fierbe în zeama lor până li se moaie oasele trufiei.

În Taina Spovedaniei rogi pe Dumnezeu, căruia I te mărturiseşti, – de faţă fiind şi sluga Sa, tălmaci al voii Sale către tine şi chezaş al tău către Dumnezeu – să-ţi ierte mulţimea relelor ce le-ai făcut, înşirându-le pe toate după cum te ajută conştiinţa. Şi bun e Dumnezeu, căci te iartă de toate datoriile tale, dar numai dacă ierţi şi tu, din inimă, greşelile fraţilor tăi. Dacă nu ierţi, nici Dumnezeu nu te iartă. Şi trebuie să iertăm la nesfârşit, pe toţi, din toată inima.

 Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noastră. De îndată însă ce mărturisim păcatele şi vinovăţia, primejdia morţii o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră.

 Cei care se mărturisesc şi spun păcatul numai pe jumătate şi restul nu, cei care nu iau hotărârea de a spune tot păcatul, aceştia sunt cu un picior la duhovnic şi cu altul la păcat.

 Tu ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te căieşti de păcate, fiindcă nu ştii să te pocăieşti cum trebuie, adică îţi aduci aminte de păcate în chip rece şi indiferent. Tu ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai important ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate, nu ai recunoscut şi nu ţi-ai notat că tu:

–     nu iubeşti pe Dumnezeu,

–     urăşti pe aproapele,

–     nu crezi în cele ce spune cuvântul lui Dumnezeu şi

–     eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă.

În aceste patru păcate intră toată prăpastia de răutăţi şi toată corupţia noastră sufletească. În esenţă, ele sunt rădăcinile principale din care răsar toate vlăstarele căderilor noastre în păcate.

 Să nu uităm însă că una e lupta şi suferinţa omului mărturisit şi alta e suferinţa omului nemărturisit. Unul e luminat la minte, liniştit şi câştigă din nou nevinovăţia; celălalt e întunecat, îndărătnic şi mai rău se afundă. Unul e ascultător de duhovnic, – asta-i uşurează răbdarea încercărilor; celălalt nu ascultă de nimeni, ceea ce-i face îndreptarea cu neputinţă.

 Spovedania deasă şi cercetarea conştiinţei au rostul de a slăbi din fire deprinderile patimilor şi a pune în loc deprinderile bune sau virtuţile contrare patimilor.

 Păcatul acesta este: înfrângerea morală a sufletului de către un gând rău. De aceea toate gândurile trebuiesc spuse înainte de a se întări şi de a birui mintea, căci de îndată ce sunt spuse le piere puterea de a obseda, asupri, stăpâni mintea.

 Oamenii pun diferite motive să nu vie la Taina Pocăinţii. Iată câteva:

1. „N-am timp” de Biserică. – De fapt n-au dragoste.

2. „Nu-s păcătos, ca alţii” – Un fel de farisei moderni.

3. „Acuma suntem tineri; când om fi bătrâni” – Ca şi când ar avea cineva în scris că va ajunge bătrâneţele. Focul tinereţelor crede că poate înşela pe Dumnezeu, lăsându-i bătrâneţele.

Toate „motivele” care le aduc „creştinii” de a nu veni la Cina lui Iisus, de-a nu-şi griji haina de nuntă, sunt motive de râs, pe care nu le cred nici cei ce le spun. Adevăratul motiv care se ascunde în dosul acestor pretexte este numai unul singur: Nu vor să se izbăvească de moartea care-i sfâşie. Şi oare de ce această mare nebunie? – Pentru că moartea păcatului e o moarte dulce la simţuri, din cauza plăcerii ei, o moarte unită cu plăcerea. Şi aceşti oameni iubesc mai mult moartea din cauza plăcerii ei, decât viaţa, care le cere, la început, un act de curaj pentru suferinţă.

E suferinţa uciderii omului nostru vechi, povârnit spre plăceri, pentru a da loc, a da viaţă, a îmbrăca pe Omul cel nou, Omul care s-a pogorât din Cer. Şi pe aceasta nu o pot aceştia, pentru că nu cred în Iisus.

Când vor zice oamenii: Doamne, sunt un mare păcătos!? De atâta vreme eşti o haină ponosită în mine; de atâta vreme mă chemi la Tine şi eu Ţi-am întors spatele… Şi Tu, de atâta vreme mă aştepţi…

 Spovedania, Taina Pocăinţei, prin care puterea lui Dumnezeu, dată preoţilor, şterge biruinţele diavolului asupra omului. Căci „păcatul” aceasta este: o conspiraţie între diavol şi minte împotriva lui Dumnezeu, sau împotriva unei porunci a Lui, – o ascultare a omului de Satana şi nu de Dumnezeu. Când aceste biruinţe sunt spovedite şi ispăşite prin canon şi necazuri, acelea nu mai au nici o greutate la cântarul judecăţii particulare. Când sunt spovedite, dar numai pe patul morţii şi n-a mai rămas timp de canon şi îndreptare, ei [diavolii] vin şi înfricoşează sufletul cu necaz şi urgie mare. Dacă însă omul le-a ars pe pământ măcar cu o lacrimă, aceasta nu se pierde, ci poate atrage mila lui Dumnezeu. Când biruinţele lor rămân consimţite toată viaţa şi neşterse de Taina Pocăinţei, omul acela – deşi botezat – s-a făcut fiul „aceluia” de care a ascultat. Biruinţele „lui” au toată greutatea fărădelegii şi cumpliţii au câştigat sufletul omului. Sufletele drepţilor însă ca un şuvoi de foc urcă la cer, ca unele ce s-au îmbogăţit în focul Duhului Sfânt.“

   Într-o familie bărbatul a avut cancer şi doctorii i-au mai dat puţin de trăit. S-a dus la Părintele care i-a zis: „Bine, mă, că ai venit. Bine că n-ai venit mai târziu!”. I-a spus să se ducă acasă să se spovedească şi el şi familia lui, toate rudele, apoi să meargă din nou la dânsul. S-a dus şi s-a împărtăşit. Înainte de a se mai duce la Părintele s-a dus la medic, că trebuia să-i mai dea tratament. Dar medicul i-a zis că nu mai are cancer. Apoi s-a dus la Părintele, care ştia că a fost mai întâi la doctor, şi i-a spus: „Să vă rugaţi, mă, să vă rugaţi, mă, să vă rugaţi, mă! Degeaba plătiţi la preoţi să se roage pentru voi, dacă voi nu vă rugaţi!”. (Elena CorneaHârseni)

„Mergeţi şi la preoţii voştri, că ei ştiu necazurile mirenilor şi greutăţile voastre. Voi aveţi preoţi buni la Sibiu. Nu mergeţi la mănăstiri să vă spovediţi, că vă dau canoane mari. Dar să mergeţi la mănăstiri pentru rugăciuni, liturghii şi dezlegări” – a zis odată Părintele Arsenie. (Maria Matronea, Sibiu)

 Când eram la Drăgănescu era o femeie la părintele şi îi spunea despre ginerele ei că o bate şi altele. Iar Părintele I-a zis: „Mă, acum ţi se întoarce ceea ce ai făcut tu. Dar să te duci să te spovedeşti”. Ea a zis: „M-am spovedit, Părinte!”. Şi s-a repetat dialogul ăsta de trei ori, pentru ca să înţeleagă că nu s-a spovedit cum a trebuit. (Eufrosina Dobrin, Arpaşul de Jos)

 Despre Taina Spovedaniei nu ne-a spus prea multe, pentru că trimitea pe credincioşii care îl căutau la preotul lor duhovnic: „Mergeţi, mă, în satul vostru şi vă spovediţi acolo”. Părintele ne învăţa să predicăm împotriva păcatului, să ocolim păcatul, să nu încurajăm păcatul; de aceea, o parte din învăţătura Părintelui era îndreptată spre păcat. Le spunea celor de faţă: „Mă, pentru cutare păcat ai ajuns în situaţia asta de boală, ai ajuns în situaţia de a te părăsi copilul, de a nu te asculta copiii…”.

Părintele ţinea foarte mult să fie ascultat. Dacă mergeai de câteva ori şi vedea că starea ta sufletească nu s-a îndreptat, te mai şi certa; spunea: „Mă, ajută-mă ca să te ajut! Degeaba spun eu să faci cutare lucru, dacă tu nu mă asculţi!”. Se supăra pe unii care veneau des, dar nu-l ascultau şi nu se îndreptau prin trăirea şi viaţa lor. Părintele a învăţat, dar la cuvânt adăuga şi fapta. Într-un cuvânt de-al Părintelui, dânsul zicea că în lume nu se face mai mare abuz ca de cuvântul Evangheliei; Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci stă în fapte; nu trebuie să vorbeşti că eşti creştin, ci trebuie să taci şi să arăţi că eşti creştin! Acest lucru l-a arătat Părintele de multe ori, de multe ori îl găseam în tăcere. Ne îndemna, mai ales, la fapte. (Pr. Ioan Ciungara, Copăcel)


Părintele Arsenie Boca – o viaţă închinată schimbării vieţii noastre“
Ediție îngrijită de Natalia Corlean
Editura Agaton, 2012

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.