„Hristos în mijlocul nostru! Este și va fi!”

Spiritul Crăciunului aduce mereu aceleași sentimente, dar senzațiile par de fiecare dată noi, așteptăm întotdeauna ca pruncul Iisus să se nască din nou pentru a ne mântui, dar ne-am dori de fiecare dată să fie un alt început… Colindele, poveștile și învățăturile evanghelice ne spun dintotdeauna că Domnul, Stăpânul nostru, s-a născut în peștera dobitoacelor din Sfânta și Fecioara Maria, iar, mai apoi, a fost nevoit să fugă de Irod împărat, după cum îngerul Domnului l-a învățat pe Iosif în vis: „Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-l ucidă.” Toate aceste teribile întâmplări pentru ca eu să mă pot mântui, să ajung din nou în împărăția Tatălui meu.

„Si avem și-o mamă sfântă pe pământ/ biserica strămoșească orișicând.” În familia sfântă ce ne trece treptele spre mântuire, mereu mi-am găsit liniștea și alinarea: fiecare necaz, fiecare îndoială s-a ridicat de pe suflet cum fumul părăsește flacăra. Le sunt întru totul recunoscătoare părinților mei pentru că, încă din crudă copilărie, m-au adus în sânul bisericii să-L descopăr pe Iisus și să aflu că viața mea, din iubirea Lui cea mare izvorăște.

Crescând, am început să-mi dau seama mult mai mult de importanța venirii Lui în lume, condițiile precare pe care le-a îndurat: El, Fiul lui Dumnezeu, Care a creat lumea, să se nască în cele mai de jos ramuri ale societății, în locul palatelor împărătești. Modestia este trăsătura pe care dorește să o insufle dintru început, izvorul smereniei, caracteristica specifică a omului creștin.

Adunați de fiecare data în fața Altarului, am creat legături strânse între noi. Măcar aici, departe de lumea rea, iubirea este cea care domnește printre noi. Toți creștinii adunați într-un cuget în fața Tatălui Ceresc! Ce poate fi mai frumos de atât?! „Haideți spre patria cerească! / Haideți creștini spre Canaan!/ Lăsați voi grija cea lumească,/ Fugiți din drumul lui satan!”

Personal, biserica mi-a dat aripi să mă dezvolt, iar eu încerc, la rândul meu, să dau aripi celor care rătăcesc în lume, să-I urmez lui Iisus, dar mă amăgesc când nu îmi iese… Aici, corul nostru de fete a putut să-și acorde prima șansă. Cântăm ocazional, dar, cine știe, poate le-om înlocui pe săracele femei care au dus muzica bisericii pe umerii și genunchii lor ani de zile.

Datorită bisericii și comunității ei, am avut unica șansă să iau parte la marea mișcare ITO 2018, unde, văzând atâția tineri adunați sub crezul „Hristos în mijlocul nostru! Este și va fi!”, am simțit nădejdea că religia mea nu se va pierde niciodată odată cu evoluția tehnologiei, deși se aude des despre tineri „Tinerețea-i mare/ Tare-nfloritoare/ De credință, Maică,/ Nu e iubitoare.”

Ca fiecare creștin, am căzut în plasa deznădejdii, cel mai oribil sentiment pe care cineva poate să-l încerce. Cei din jurul meu aruncau mereu spre mine cuvinte de hulă împotriva bisericii, împotriva lui Dumnezeu „unde a fost Dumnezeu când a murit mama”. M-am depărtat, am trecut prin momente grele departe de comunitatea mea, crezând că așa mă pot adapta noilor orientări. Am descoperit cu groază că ce e în afara bisericii nu e decât ură, invidie și minciună și că încrederea în alții e doar un lucru ipotetic. Târziu am regustat din tainele bisericii, târziu am revenit în sânul mamei mele dragi și am descoperit cum Maica Domnului, Iisus și toți sfinții mă așteptau călduros cu zâmbetul încremenit pe pereții reci, cei ce ne țin departe de ispitirile Satanei. Abia rostind crezul am simțit care e de fapt scopul meu în viață, sa ajung să urmez modelul Mântuitorului, cel care și-a dat viața pentru cei ca mine, pentru „oile rătăcite ale casei lui Israel”.

Adeptă a tradiționalismului, am putut întotdeauna să las amprentele creștinismului în ceea ce făceam, în concursurile la care mergeam. Toate acestea fiindcă, purtând portul popular, mintea mea zboară pe meleagurile bunicilor, când torcând sau țesând în război, inima și mintea le era luata de duhul smereniei prin rugăciune. Pe atunci fiecare lucru se începea cu Sfânta Cruce și cu cel puțin un „Doamne ajută!”. E trist cum, în bătaia timpului, astfel de valori se risipesc, lucruri ce țin de identitatea mea ca neam, văd cum se spulberă în favoarea tehnologiei, religia rămânând parcă în urmă, ca o umbră tainică a existenței noastre. Prin abordarea stilului tradițional am reușit să găsesc curajul de a face parte din micul meu cor, și prin priceasna noastră preferată „Pe Tine Te lăudăm!”, ce este atotcuprinzătoare, încercăm să transmitem o învățătură, crezul nostru, dar și să arătăm continuitatea creștinismului, cu noi ca reprezentanți tineri. De asemenea se observă conservarea duhului bisericesc și transmiterea la viitoarele generații prin colinde, cum copiii merg să vestească cu glasuri cristaline în fiecare casă nașterea Mântuitorului, amintindu-ne astfel menirea creștinătății și a creștinului.

Apropiindu-se Sărbătoarea Nașterii Domnului, o multitudine de trăiri mă cuprind: melancolia, tânjind după zilele trecute și sărbătorile vechi, dar și curajul și nădejdea că biserica va fi mereu biruitoare întrucât e întemeiată de Însuși Hristos; un nou început, noi încercări în dobândirea raiului. „… să se nască și să crească, să ne mântuiască…”

De Andreiaş Alesia, clasa a XI- a la Colegiul Naţional „Radu Negru” Făgăraş, profesor coordonator – Remus Mogoş.                   Lucrare câstigătoare a premiului I la concursul de eseuri şi compuneri „Biserica sufletului meu”, secţiunea eseuri.

Bibliografie:

Evanghelia lui Matei, capitolul 2, versetele 13-23;

Inspirație: Psalmul 67, versetul 2;

Cântări bisericești și colinde: Imnul Ortodoxiei; Haideți spre patria cerească; Am venit, Măicuță; O, ce veste minunată!