Cetatea Făgăraşului se află printre puţinele astfel de monumente din Transilvania pentru care s-au păstrat descrieri detaliate, atât în ceea ce priveşte interioarele cetăţii bastionare şi ale castelului, cât şi armamentul şi muniţia. Inventarele cetăţii, care au fost realizate de către provizorul acesteia la predarea sau preluarea funcţiei, ne dezvăluie o cetate în toată splendoarea ei, adaptată modei şi gustului estetic al epocii. Pentru ridicarea şi decorarea interioarelor castelului au fost aduşi „fundatori” (arhitecţi) şi dulgheri din Mantua, Veneţia, iar la Porumbacu de Sus principele Gabriel Bethlen înfiinţa o sticlărie (1619) pentru trebuinţele cetăţii, aici sticlarii din Murano obţinând sticla plată pentru ferestrele cetăţii, dar şi diferite tipuri de produse necesare curţii.
Pentru a contura o imagine cât mai aproape de adevăr a modului în care arătau cetatea de zid şi castelul Făgăraş, care se încadrează din punct de vedere stilistic în Renaşterea transilvăneană, vom
străbate imaginar/real, cu ajutorul inventarelor realizate în anii 1632, 1637, 1656, 1676 exteriorul şi interiorul „celei mai puternice cetăţi ale ţării”.

Cetatea era înconjurată de şanţ cu apă, care încă din 1637 era pietruit şi lipsit de vegetaţie. În 1656, pe el se afla o barcă şi şase lebede care aveau ca raţie zilnică o „pâinişoară”, numărul lor crescând în anul 1676 la nouă. Lacul, cu o lăţime de aproape 70 de metri pe latura sa estică şi circa 40 pe latura de vest, era alimentat cu apă printr-un canal din Olt, iar la 1676 şi „din lacul superior”; adâncimea acestuia era de aproape doi metri, iar în „caz de nevoie se umplea cu apă la adâncimea de trei stânjeni”.

În partea de nord a şanţului cetăţii existau, la 1667, două case de pulbere pe piloni de lemn – una acoperită cu ţiglă, cealaltă cu şindrilă. În zona porţii de mijloc, exista un pavilion de judecată sau „chioşc de facere a dreptăţii”, menţionat în inventarul din 1676. În afara şanţului, pe latura de nord, se afla cetatea husarilor, o construcţie uşor fortificată, adăugată cetăţii ca atare, ridicată conform Planului în 36 de puncte al principelui Gabriel Bethlen. Această mică fortificaţie, construită sub forma literei U, adăpostea pe latura de nord grajdurile cavaleriei, pe cea estică un atelier de fierărie, iar pe cea vestică un număr însemnat de căruţe.

Accesul în cetate se realiza pe două poduri cu structură, podea şi balustradă de lemn: unul principal (carosabil), situat pe latura de est (actualul drum de acces), ce avea trei porţi consecutive, şi celălalt situat pe latura de nord (pietonal), pentru cetatea husarilor. În legătură principală cu cetatea erau cele trei porţi – poarta exterioară a şanţului de apărare care era, în 1632, o simplă barieră ridicătoare, pentru ca în 1656 să fie o poartă masivă acoperită cu şindrilă; la anul 1676, se menţiona o barbacană triunghiulară, construită din bârne. Cea de mijloc, situată aproximativ la mijlocul podului amintit, era o poartă ridicătoare dublă, acoperită cu şindrilă, iar poarta principală, aflată sub turnul de intrare al porţii, era amintită în 1632 ca o poartă ridicătoare din lemn. În faţa ei era menţionată – în anii 1667 şi 1673 –, o hersă de fier suspendată cu şase cârlige de fier, fixate în perete la nivelul ferestrelor caselor pârcălabilor de deasupra porţii.

Planul cetatii, cu cele doua poduri si porti – secolul al XVII-lea. foto: Muzeul Țării Făgărașului

După poartă, sub bolta intrării în cetate, podită cu lemn de stejar, erau amenajate casele drabanţilor (soldaţilor), iar deasupra porţii se ridica casa pârcălabilor, la care accesul se realiza printr-o scară în spirală cu trepte din piatră.

De la poartă, către bastionul de nord-est erau amintite la 1656 şi 1676 casele drabanţilor, un atelier de lăcătuşerie, locuinţa paracliserului, unde, la 1676, sunt menţionate potire de argint aurite, feţe de masă de mătase, şervete cusute pe margini cu fir de aur. La al doilea nivel erau casele de pulbere, casele cerealelor, casa slăninii. Partea de sud, către bastionul de sud-est, era destinată bucătăriilor – la 1656 erau amintite bucătăria nemţească, ”casa de pregătire a aluaturilor, bucătăria măriei sale doamnei”.

Cele patru bastioane ale cetăţii sunt descrise cu inventarul de armament pe care îl deţineau – pe fiecare din aceste bastioane se aflau câte şase-şapte piese de armament greu şi două în cazemate. Accesul pe platformele bastioanelor se făcea prin rampe înclinate de zidărie.

Intrarea în castel, cu cele 85 de încăperi ale sale, era prevăzută cu o poartă ridicătoare din lemn cu benzi şi axă de fier. Din bolta intrării se pătrundea în Turnul Temniţei, mai întâi în casa temnicerului, iar de aici în cele trei temniţe, amenajate în funcţie de gravitatea faptelor. Aici se găseau, la 1637, 70 perechi de fiare pentru picioare, 14 pentru mâini, două obezi mari, un paloş pentru călău.

Urmau, pe latura de nord, la nivelul I, casele personalului domenial: casa sameşului, unde în 1676 se păstrau ştampilele de fier ale principesei Anna Bornemisza, casa provizorului, casa valeţilor. Pe latura de vest erau pivniţa căpitanilor, casa cu oţet, aici aflându-se la 1676 o piuă de aramă cu pisălog, care ”acum se află la aurarul Belenycsi Gheorghe”.

Prezenţa acestui aurar sau ”bătător de monede”, cum apare menţionat în inventarul din 1676 (a cărui convenţie de angajare era din 14 martie 1675), ce provenea dintr-o familie de aurari din Beiuş, trebuie legată de monetăria din cetate, unde între 1674-1686 au fost emise 71 tipuri de ducaţi şi taleri. În această monetărie, principele Mihail Apafi I a bătut monede de aur şi argint cu valoare mare – de 10, 25, 50 şi 100 ducaţi –, el rămânând în istorie drept creatorul celei mai grele şi valoroase monede de aur din epoca medievală şi modernă europeană – este vorba de moneda de 100 ducaţi, emisă în anii 1674, 1676, 1677 şi 1683. Un exemplar din emisiunea din 1676, ce se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie a României, are pe avers, în centru, bustul principelui, iar de jur-împrejur ştanţa de avers folosită pentru baterea monedelor de 10 ducaţi de aur (tot în monetăria din cetate) şi legenda MICHA:APAFI-D.G.PR.TR. (Mihail Apafi, din mila lui Dumnezeu, Principe al Transilvaniei); pe revers stema Transilvaniei, surmontată de coroana princiară, timbrată de blazonul familiei Apafi. Dedesubt, un scut cu stema Ţării Făgăraşului – doi peşti şi sigla A – F (Arx Fogorass, Cetatea Făgăraşului).

Mihail Apafi I sursa: wikipedia

 

În acest context, amintim că amploarea lucrărilor de construcţie de la Cetatea Făgăraş a creat premisele înfiinţării unor bresele: breasla pietrarilor, cu privilegii aprobate de Gabriel Bethlen la 1621, multe din pietrele sculptate ale castelului fiind opera acestei bresle, vorbindu-se chiar de o şcoală locală, făgărăşeană, a pietrarilor; breasla aurarilor şi argintarilor, înfiinţată probabil la sfârşitul secolului al XVI-lea, de la care se cunosc câteva nume de meşteri care au făcut parte din aceasta; breasla tâmplarilor şi cea a dulgherilor, înfiinţate la începutul secolului al XVII-lea; breasla olarilor, care primeşte statut de înfiinţare la 1614.

Continuând cu periplul nostru prin cetate, în pivniţa cea mare de pe latura de sud se găseau la 1632 peste 180 de buți cu vin, însumând aproximativ 10.000 de litri, provenit de la dijmele satelor săseşti Merghindeal, Cincu, Cincşor, Agnita. Paralel cu pivniţa, se afla un gang compartimentat cu cinci încăperi, dintre care una era locuită de pivnicer, restul fiind depozite pentru diferite materiale, ca şi încăperile de pe latura de est unde erau păstrate piei de vânat, de porc etc.

Blazonul lui Ștefan Mailat și al soției sale, Anna Nádasdy

La etajul întâi, numit ”partea de mijloc” în inventare, erau pe latura de sud, la anul 1632, ”casele lui Mailat”, formate din patru încăperi ce cu blazoanele voievodului, în ”bolta finală cu stâlp de piatră”, şi ale soţiei acestuia, ”în bolta exterioară de lângă ea”, iar în 1676 ele aveau să fie ”casa căpitanilor”, ”casa cânepii”, ”casa slăninii”, ”casa cu făină”.

În Turnul Roşu era amintită la 1632 ”casa aurită” sau camera tezaurului. Aici, stăpânii cetăţii şi-au păstrat tezaurul, inclusiv Mihai Viteazul, care în timpul campaniei de cucerire a Transilvaniei şi Moldovei a adus tezaurul Ţării Româneşti şi al său personal în cetate. Interesant este faptul că ”depozitul aurit” nu mai apare în inventarul din 1637, iar în 1676 încăperea este menţionată drept ”casa de sub turn, acum a croitorilor”.

Una din cele mai frumoase încăperi din castel este Sala Dietei, situată pe latura de vest şi transformată, după 1639, în capelă. Numită în 1581 Sala Ţării sau Sala Mare, aici s-au ţinut adunările Dietei Transilvaniei, iar atunci când numărul membrilor Dietei a crescut, adunările s-au ţinut în Marele Palat, numit acum Sala Tronului, de la etajul  al doilea, pe latura de sud. Regăsim şi azi consola de la amvon, unde în 1656 se ajungea pe cinci trepte şi care era acoperit cu baga brodată cu aur de jur-împrejur. Locul familiei principelui era în faţa acestuia, ca şi cele şase rânduri de scaune de rugăciune pentru doamnele şi domniţele de la curte. În 1759, aici se amenajează capela militară, cu inscripţia ”Iosef Mohr Mallerr 1759”, inscripţie care încă se mai putea vedea la 1943.

Încăperea acestui nivel al Turnului Negru, una din cele mai frumoase ale cetăţii, cu bolţi ce pornesc de la nivelul pavimentului, a fost ”depozitul de mijloc” la 1632, pentru ca în 1656 să apară menţionată simplu: ”turn, înainte a fost depozit”.

Pe latura de nord sunt amintite vechile palate Báthory sau ”palatele bătrâne”, ce începeau cu ”casa maestrului de ceremonii” la 1656, iar în continuare ”sala de mese a M.S. Doamnei noastre”.

Urma Turnul Báthory, numit aşa în 1632, iar în următoarele inventare Turnul Tărcat sau Pestriţ. Aici, la 1656, se afla locuinţa de văduvă a principesei Zsuzsanna Lorántffy, locuinţă ornamentată cu tapiserii de Flandra, ferestre cu geamuri de cristal, sobă din cahle cu ”motive creştineşti”, dantelate după moda italiană şi un plafon casetat.

În continuarea ”palatelor vechi Báthori” era ”casa a cincea a fetelor din suită”, apoi ”casa finală de lângă Turnul Temniţei” la 1632, pentru ca la 1656 această sală să fie vestibulul bucătăriei.

Pe latura de est, încăperile sunt numite simplu ”altă boltă” la 1632 sau ”casa doamnei căpitănese” ori ”bolta lui Ioan Kemény” (bolta are înţelesul de încăpere), la 1676.

Din loggia de la etajul I se ajungea pe scările din piatră la loggia de la etajul al II-lea, care în 1676 avea tavanul casetat şi pictat. Turnul Thomori, care era compartimentat în trei încăperi în tot secolul al XVII-lea, adăpostea ”casele cele mai de sus ale turnului”, la 1632, pentru ca în inventarele din 1656 şi 1676 să fie ”sălaşul exterior al maestrului de ceremonii”. Urmau apoi casele drabanţilor de dinaintea Sălii Tronului.

Pe o uşă de nuc vopsită în valuri, menţionată la 1637, se intra în ”Marele Palat” sau ”Marea Sală a Tronului”, de dimensiuni impresionante, unde s-au ţinut începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea adunările Dietei. Această sală, descrisă de Giorgio Tomasi la sfârşitul secolului al XVI-lea, era împodobită cu carpete de Flandra, sobă de cahle ornamentală, mobilier de epocă.

În continuare, mergând spre Turnul Roşu, era Palatul de mese, în şase colţuri, care la 1676 avea o sobă de cahle după moda italiană, pe pereţi şase carpete de Flandra, plafonul casetat, acoperit cu pânză pictată. ”În mijlocul şi colţurile tăbliilor sunt rozete aurite”, iar în mijlocul acestui ”plafon din lemn sculptat frumos, vopsită şi aurită este emblema măriilor lor şi împrejur titlul este scris cu litere aurite” (ale lui Mihail Apafi I şi soţiei sale, Anna Bornemisza).

În Turnul Roşu era amenajat dormitorul principelui, numit în inventarul din 1632 ”dormitorul cel alb”, iar deasupra acestuia cele două case de vară şi turnuleţul orologiului. În 1617, principele Gabriel Bethlen trimite la Cluj pe un anume Oprea Paller (paler înseamnă supraveghetor), pentru aurirea unui glob şi cumpărarea unui orologiu cu clopot deasupra, amintit şi în inventarul din 1676, dar cu două clopote, dar în 1767 acest orologiu a fost desfiinţat.

Pe latura de vest, existau alte încăperi ale principelui sau principesei, care aveau plafoanele în tăblii cu stucatură, ca şi încăperile de pe latura de nord. Aici, ”palatul prânzitor vechi” păstra la 1676 caleaşca, sania, trăsura şi ”căruciorul de învăţat să umble al domnişoarei noastre”. Încăperile care urmau aveau sobe din cahle, după modelul italian, tavane pictate, cu cornişe pentru covoare, tablouri, covoare persane.

sursa foto: Wikipedia Gheorghe Rákóczy I

Pe latura de est se găseau ”palatele noi”, care serveau ca loc de depozitare. Numărul mare de încăperi folosite ca depozite pentru diferite provizii nu trebuie să surprindă. Să nu uităm de acea instrucţiune a lui Gheorghe Rákóczy I, din aprilie 1648 către provizor, de a avea în cetate alimente pentru o mie de oameni pentru un an de zile.

Fastul decoraţiilor interioare este ilustrat şi de cheltuielile pe care principele G. Bethlen (1613-1629) le face, la 1624, pentru întreţinerea curţii sale, cheltuieli cuprinse în Cărţile de curte şi de socoteli. G. Bethlen a cheltuit pentru carpete aurite de piele 1.225 florini în 1616, iar în anul 1617 a cumpărat 100 de tablouri pictate cu 300 florini, a plătit 585 florini pentru carpete de Flandra în 1620, iar  pentru carpete de piele aurite veneţiene 1.570 florini. De la Veneţia cumpăra, în 1625, 12 tablouri, iar de la Istanbul 25 de covoare în 1626 şi carpete pentru trei camere, în valoare de 2.060 taleri.

Castelul era acoperit cu ţiglă, iar pe turnuri era amplasat câte un glob de aramă aurit şi o giruetă. Curtea interioară, numită ”piaţa cetăţii”, era pavată cu pietre de râu, iar în mijloc se afla fântâna. Inventarele menţionează şi grădinile cu sălbăticiuni, în zona actualei străzi a Cetăţii sau Verde – unde trăiau, în 1676, 26 de cerbi, un zimbru şi 39 de ciute -, grădinile de legume şi cele de flori, pentru care Anna Bornemisza cerea seminţe de la sultan. În afara cetăţii erau eleşteele, casa îngrijitorului de păsări, casele de fiert berea.

După 1677, principele Mihail Apafi I a adus în cetate atât tezaurul principilor, de la Alba Iulia, cât şi pe cel personal, de la Dumbrăveni, şi le-a depozitat în şapte încăperi. Acest tezaur – cu o valoare de inventar de 24.883 florini şi 89 denari –, care cuprindea diverse lucruri, de la îmbrăcăminte şi mobilier până la podoabe, se afla în 52 de lăzi, ţinute în cinci săli ale castelului, iar în celelalte două încăperi era păstrat mobilierul de preţ – din lemn de abanos, nuc sau păr.

După trecerea Transilvaniei sub stăpânirea austriacă, cetatea devine cazarmă militară, un inventar din 1726 surprinzând starea de degradare a cetăţii şi a castelului, multe încăperi fiind folosite ca depozite pentru cereale, iar unele din ”casele” castelului ce odinioară au cunoscut fastul, aveau tavanele şi podelele crăpate. În ”Palatul Mare”, unde altădată se celebrau adunările solemne ale ţării, erau păstrate câteva sute de măji de grâu, iar ”Palatul de mese”, unde se mai putea vedea emblema principesei Anna Bornemisza, era nefolosit.

În călătoria pe care a întreprins-o în Ţările Române puţin după mijlocul secolului al XIX-lea, un important filolog ceh, în  Însemnări de călătorie, ne lasă prima descrie a ”vergurei de fier” (fecioara de fier), un mecanism al morţii apărut pentru prima dată în Spania în jurul anului 1515 şi care, cel mai probabil, a ajuns în cetate după anul 1700.

The Iron Jungfrau. Torture instrument used by medieval court. Undated illustration. — Image by © Bettmann/CORBIS

Despre Fecioara de fier preotul căpitan (confesorul garnizoanei militare), Moise Ionaşcu, nota în anul 1943 că încă se mai vedea vechea închisoare, în Tunul Negru, în care erau instalate instrumentele de tortură, între care predomina aşa-zisa ”fecioară de fier”. Se spune că cel condamnat la moarte era trimis să sărute o imagine a Fecioarei, prinsă de pieptul acesteia (mecanismului), iar în momentul când cel condamnat săruta chipul Fecioarei corpul era străpuns de pumnale, iar printr-o trapă acesta cădea într-un mecanism de săbii cu tăişurile ascuţite, care îi sfârtecau trupul. La o adâncime de 8-10 metri se afla un canal cu apă, care  ducea corpul celui ucis în râul Olt, aflat în apropiere. Ioan Simionescu nota și el în 1940 că ”în fundul capelei, fosta sală de judecată, ţi se mai arată într-un colţ fecioara de fier, cu ţepuşi ascuţite, în braţele căreia îşi dădea sufletul în chinuiri groaznice nefericitul care nu plăcea stăpânului”.

În 1937, cu ocazia unor restaurări în capela militară (fosta sală a Dietei), au fost descoperite în zidul dinspre nord patru sicrie cu oseminte omeneşti, alături de pergamente înnegrite de vreme, care au fost îngropate din nou în acelaşi loc, marcat atunci cu o cruce.

Există oare scări secrete, încăperi sau treceri secrete în pereţii groşi ai acestei cetăţi, cum ne-ar plăcea să găsim în urma imaginii formate de literatura romantică despre castelele medievale? Într-adevăr, pereţii castelului ascund unele lucruri care stârnesc imaginaţia şi ridică multe semne de întrebare. În inventarul bunurilor mobile ale principesei văduve Ecaterina de Brandenburg, din decembrie 1629, se menţionează că din camera tezaurului de mijloc a fost adusă în camera de tezaur secretă o ladă roşie. Unde era această cameră secretă? Dacă apare camera de mijloc a tezaurului, înseamnă că mai exista o camera mare a tezaurului? Tot acest inventar aminteşte că aici, în Turnul Roşu, erau două uşi căptuşite, vopsite, cu încuietori/ broaşte bistriţene pe fiecare, dintre care una se deschidea spre scara secretă. Unde ducea această scară secretă? În sus, spre dormitorul cel alb al principelui şi la cele două case de vară, sau în jos, cu ieşirea spre curtea exterioară a cetăţii, menţionată documentar şi nedescoperită până azi? Unde ducea a doua uşă? Aveau cele două scări intrări separate şi cum era asigurat secretul acestor scări, printr-o uşă căptuşită? Greu de răspuns în acest moment la astfel de întrebări.

Tradiţia locală vorbeşte despre existenţa unor tuneluri care plecau din cetate – unul spre biserica romano-catolică (fosta mănăstire franciscană), unul spre Olt, de pe latura de nord, şi celălalt pe latura de vest, spre piaţa oraşului. Se spune că erau atât de înalte încât un călăreţ putea merge aplecat.

Rămâne de văzut dacă toate acestea – scări, încăperi sau tuneluri secrete –, vor fi descoperite, însă ceea ce este sigur este faptul că cetatea încă mai are multe de spus.

sursa: Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat“