Cea de-a treia duminică din Postul Mare este închinată de Biserica Ortodoxă Sfintei Cruci. La Utrenie, Sfânta Cruce a fost scoasă în procesiune din sfântul altar în mijlocul bisericii, fiind aşezată spre închinare. La Sfânta Liturghie, Trisaghionul („Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără de Moarte miluieste-ne!”)  a fost înlocuit cu imnul „Crucii Tale ne închinăm Stăpâne si sfântă Învierea Ta o lăudam şi o slăvim!”.
Cinstirea Crucii Mântuitorului marchează înjumătăţirea Postului Mare (care durează 40 de zile, urmat de Săptămâna Patimilor), perioada care conduce către prăznuirea Patimilor şi Învierii lui Hristos. De aceea, atât duminica aceasta, cât şi întreaga săptămână care o urmează, sunt centrate pe închinarea şi contemplarea lemnului de viaţă făcător al Crucii lui Hristos.

Conform crestinortodox.ro, într-un manuscris de la Ierusalim din secolul XIII, prăznuirea Crucii din a treia duminică a Postului Mare se intitula „Praznicul celei de a treia închinări a Crucii”. El completa sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci din 14 septembrie, care celebra descoperirea sa de către Sfânta Elena, și cea a procesiunii Crucii din 1 august, care amintea victoria împăratului Heraclie asupra perșilor și întoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim în anul 630. După unii, această a treia venerare ar avea drept origine transferul de la Ierusalim la Apameia al unui fragment al adevăratei Cruci dat de arhiepiscopul Ierusalimului confratelui sau Alpheios, episcop din Apameia, pentru construcția unei biserici. După alții, Sfânta Elena însăși ar fi dat un fragment al Sfintei Cruci episcopului Apameiei. E greu să aflăm mai multe despre originea acestei sărbători, afară de faptul că ea pare să fi fost deja bine stabilită la Constantinopol între anii 715-730, fiindcă patriarhul Gherman i-a consacrat atunci o omilie. Această sărbătoare pare să fi rămas însă multă vreme proprie Constantinopolului, ba chiar numai catedralei Sfintei Sofii. În Typikon-ul ei din secolele IX-X, praznicul Crucii apărea exact în mijlocul Postului Mare, miercurea, iar nu duminica, când se anunța numai venerarea Crucii pentru săptămâna următoare. Acest rit s-a extins atunci la întreaga Săptămâna a III-a pentru a permite populației capitalei să vină să se închine înaintea Sfântului Lemn: zilele de marți și miercuri erau rezervate bărbaților, iar cele de joi și vineri femeilor.

Smerenia rămâne cheia

Deși în Triodul actual importanța principala e atribuită duminicii, zilele de miercuri și vineri își păstrează un caracter privilegiat în această săptămână și nu sunt privite doar ca o simplă după-prăznuire: pe lângă venerare, prăznuirea sfântului zilei trebuie transferată la Pavecernița, pentru a lăsa locul liber oficierii la Utrenie a unui canon complet al Crucii.
Ascultând de aceleași legi ca și săptămâna precedentă și evocând vechea temă a vameșului și fariseului, idiomelele (cântările) de la Vecernie și Utrenie au astfel aceeași funcție de a arăta credincioșilor că smerenia trebuie practicată tot timpul și mai cu seamă că, după ce am parcurs jumătatea cursei postului și am câștigat deja un folos din ea, nu trebuie să judecăm pe aproapele sau să socotim că am „meritat” ceva. Asocierea acestor piese cu tema Crucii evidențiază de asemenea fundamentul hristologic al smereniei, pe care am văzut-o fundamentală, așa cum se cânta încă de duminică.

Suntem si pe:
0