ZOE DUMITRESCU-BUȘULENGA

Eminescu. Orizontul cunoașterii

Putna, editura Nicodim Caligraful, 2016

 

Zoe Dumitrescu-Bușulenga a consacrat vieții și operei lui Eminescu, volumele: ”Eminescu” (1964), ”Eminescu-cultură și creație”(1974), ”Eminescu-viață-creație-cultură” (1989), ”Eminescu și romantismul german” (1986), ”Eminescu și romantismul german” (1986). Editura Nicodim Caligraful a Mănăstirii Putna a reeditat studiile ”Eminescu. Viața” (2009), ”Eminescu și romantismul german” (2009), ”Eminescu. Creație și cultură” (2012). Cu acuratețe, criticul și istoricul literar trasează itinerarul creației eminesciene, de la editarea versurilor centrate pe ”mitul cultural european” circumscrisă Școlii Ardelene latinizante până la asimilarea romantismului. Ca poet romantic, Eminescu s-a identificat cu ideea românească pe care a concretizat-o într-o epopee sau dramă națională cu începuturile istorice într-un ”mit românesc”. Evenimentele istorice ale epopeii sau dramei naționale se înscriu în sfera mitului românesc. Destinul în mitul românesc reconstituit de poet este tragic. În poemele ”Sarmis” și ”Gemenii” înfruntarea dintre zei și oameni semnifică confruntarea mitului cu istoria, mitul fiind fundalul acțiunii, iar istoria, realitatea prezentată de el ca fapt uman. Lupta pentru consolidarea dinastiei în Moldova exemplifică drama Mușatinilor provocată în istoria Moldovei de luptele pentru ocuparea scaunului domnesc într-o succesiune de generații pe care a căzut blestemul sângelui.”Grue-Singer”, legendă românească publicată în ”Convorbiri literare” în anul 1875, păstrează un substrat mitic ce se include în mitologia românească”. Bogdan Dragoș” este o dramă națională. Conflictul dramatic este cel recunoscut ca un ”germene” al istoriei în mitul geto-dac, rivalitatea pentru tron dintre Sarmis și Brigbel – însă cu o motivare istorică reală: neînțelegerile dintre pretendenții la domnie întreținute de influența catolicismului în țările răsăritene ortodoxe ce cauzau răsturnări de domnii și lupte fratricide. Voievodul de Maramureș aude glasul ”dublului” său din mitul geto-dac, la sunetul cornului de vânătoare stârnit în țara codrilor Moldovei de vânătoarea lui Bogdan.  Legenda vânătorii lui Dragoș, păstrată în tradiția orală, primește aici înțelesul continuității istorice a Daciei, ca un ”al doilea descălecat”. Bogdan identificat cu Dragoș redescoperă țara pe care o cucerise împăratul roman în ”descălecatul nostru cel dintâi”. Ritualul simbolic al încoronării lui Bogdan, sub ochii voievodului Dragu, urmează acest gând al ”întemeietorului” ca întemeietor al dinastiei Mușatinilor, ”dătător de legi și datini”. Pentru Eminescu, poezia este ca și în viziunea lui Vergiliu și Dante, ”res sacra”. Aspirația poetului spre absolut conferă creației un sens dramatic. De al cunoașterea rațională a secolului al XVIII-lea, romanticii readuc în versurile lor, coeziunea dintre om și natură. Omul, spațiul, timpul devin dimensiuni ale universului. Timpul este, în viziunea romanticilor, o curgere lentă în care se plasează drama existențială. ”Năzuind necontenit spre un plan de viață superior etic și artistic, căutând cu patos adevărul și refuzând consecvent compromisul, Eminescu s-a aflat în permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina neconformismului, a sincerității în faptele de viață și a înălțimii de gândire, dublată de o sete de cunoaștere absolută” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga). Originalitatea creației este dată de viziunea  asupra cunoașterii. Kant, Schopenhauer  i-au întregit poezia titaniană. Încă de la primele versuri, structura sufletească a lui Eminescu, este de natură demonică. Concentrarea antinomiilor va conferi creației, titanismul său. Idealul său este Prometeu, ”zeul care a înfruntat pe zeu și a căzut înfrânt de acesta” (D. Popovici).  El contemplă ”cetatea umană” în statornicia și devenirea ei, urmând ciclurile succesive ale civilizației, supuse legilor evoluției și regresiunii. ”Memento mori” reliefează ”legea sumbră a fatalității, în spiritul căreia omenirea este sortită să refacă în etern același proces, să se abată între aceleași limite pe care nu le va depăși niciodată” (D. Popovici). Accentele elegiace aveau să impregneze versurilor, perspective vaste. Reflecțiile lui Eminescu invită la o matură reflecție: ”ființele privite în sine sunt asemenea unui râu curgător pe suprafața căruia sunt suspendate umbrele. Aceste umbre stau pe loc ca o urzeală, ca ideea unei ființe sub care undele râului, etern altele, formează o bătătură, singura ce dă consistență acestor umbre și totuși, ea însăși, într-o eternă tranziție, într-un pelerinaj din ființă în ființă”. Poetul concluzionează: ”esența ființelor este forma, esența vieții, trecerea”: ”veșnică trecere-/asta e tot” (”Stelele-n cer”).

Viorica Bica

Biblioteca Municipală ”Octavian Paler”

Share Share on Facebook0Email this to someonePrint this pageShare on Google+0