FRANZ KAFKA

SCRISOARE CĂTRE TATĂL MEU

București, editura Humanitas, 2016

În 1919 Kafka se afla la pensiunea Schelesen din Boemia. Aici va redacta ”Scrisoare către tata”. Viața interioară a omului însingurat cunoaște războaie, armistiții, înseninări, înfrângeri, resimțite și în opera sa, stranie, originală care poartă însemnele unei generații solitare: ”Procesul”, ”Castelul”, ”Colonia penitenciară”, ”Raport către o academie”, ”Verdictul”, ”Metamorfoza”, ”America”. Scrierile sale criptice sunt impregnate de o tristețe metafizică. Deznădejdea omului modern într-o societate tumultuoasă, căutarea sensurilor și îndelunga sa interogație într-un vid fără răspuns, încercarea de a percepe o cale de ieșire din marasmul cotidian, de a găsi un semn al lui Dumnezeu, nostalgia care se înveșmântează cu forma anxietății, a culpabilității, a neliniștii, nu mai permit o formă narativă echilibrată.

”Scrisoare către tata” este un volum introspectiv. Kafka ne scrutează viața cotidiană cu o minuțiozitate pe care această viață n-o suportă. Starea de luciditate extremă pe care o trezește în noi viziunea lui, seamănă până la confuzie cu un coșmar” (Denis de Rougemont). Rememorările fiului devoalează în mare măsură, cauzele  damnării sale familiale şi lumeşti dar și afecțiunea faţă de părintele abuziv. O întrebare a tatălui, generează redactarea scrisorii de către fiu: ”M-ai întrebat odată, acum de curând, de ce susțin că mi-e frică de tine”. Se regăsesc în ea o pioasă declarație de afecțiune, un geamăt de disperare: ”Am fost un copil temător; cu toate acestea am fost desigur și încăpățânat, așa cum sunt copiii. Adevărul este că tu, în fond, ești un om bun și blând-ceea ce urmează nu contrazice deloc o asemenea apreciere, vorbesc numai de impresia pe care ai făcut-o asupra copilului care eram eu-însă nu orice copil are rezistența și curajul să caute atâta până ajunge la ceea ce e bun. Tu poți să te porți ca un copil așa cum ți-e firea, cu desfășurări de forță, cu tapaj, cu mânie, si în cazul de față o astfel de comportare ți s-a părut foarte indicată mai ales și pentru că vroiai să mă crești astfel încât să ajung un tânăr puternic, curajos”. În noiembrie 1919, în urma unor certuri violente cu părinții lui, cauzată de intenția scriitorului de a se căsători cu o tânără care nu corespundea exigențelor familiei, Kafka se retrage la Schelesen. Aici îi va scrie tatălui o scrisoare în care va detalia neliniștile lui, încrâncenările. Scrisoarea dobândește accente dure, fiul denunță metodele tiranice ale tatălui încă din anii copilăriei. În postfața volumului, Ioana Pârvulescu avea să consemneze: ”dacă literatura ar fi o gamă muzicală, o octavă, el ar reprezenta una dintre cele opt note”. În ”Jurnal”, Kafka se lasă ademenit de ”chemarea vieții”. ”Poți foarte bine să-ți închipui că o splendoare vie ca asta stă locului și ne așteaptă pe fiecare dintre noi în toată strălucirea ei, doar că ascunsă vederii undeva, în adâncuri, invizibilă, foarte departe”. Autoritatea tatălui va avea consecințe asupra personalității lui Kafka. Și totuși, fiul nu pare a-și judeca tatăl, el își simte neputința. Exigențele tatălui  se situează pe un prag inaccesibil fiului: ”Produceai asupra mea o întipăritură cu atât mai adâncă și care nu ajungea niciodată să se estompeze prin obișnuință. Îmi amintesc doar de un singur episod  din primii ani. Poate că-ți mai aduci aminte și tu. Știu că într-o noapte am început să scâncesc necontenit după apă, sigur nu pentru că mi-ar fi fost foarte sete, ci probabil, în parte ca să fiu nesuferit, în parte ca să mă distrez, așa singur. După ce ai constatat că mai multe amenințări grave nu ajută la nimic, m-ai luat din pat, m-ai scos afară pe balconul dinspre curtea interioară și m-ai lăsat să stau acolo un timp numai în cămașă de noapte, în fața ușii închise. Nu vreau să spun că măsura asta n-ar fi fost justificată, poate că în cazul respectiv nu se putea obține altfel odihna în noaptea aceea, însă vreau să caracterizez prin asta, metodele tale de educație și efectul lor asupra mea. După această întâmplare, bănuiesc că am fost un copil ascultător, însă am rămas de atunci cu o rană lăuntrică”. Tatăl lui reprezenta autoritatea supremă. Atitudinea tatălui afectează discernământul fiului, ceea ce generează o confuzie. Binele și răul se întrepătrund insidios pe parcursul scrisorii: ”N-am reușit niciodată, așa cum era firea mea, să leg laolaltă, cum se cuvine, ceea ce era pentru mine de la sine înțeles între plânsul acela fără sens după o gură de apă și ceea ce era cu totul înspăimântător în faptul că am fost scos afară. După ani de zile încă mai sufeream la gândul chinuitor că omul acela uriaș, tatăl meu, autoritatea supremă, putea veni să mă tragă afară din pat, aproape fără motiv și să mă scoată în toiul nopții pe balcon și că, deci, în ochii lui, eu nu însemnam nimic”.  Copilul de atunci era strivit de prezența tatălui, de personalitatea sa. Sentimentul care îl domina era cel al ”nimicniciei”. Și-ar fi dorit ca tatăl să-l încurajeze, să-i deschidă calea consacrării.   Amărăciunea se adâncește de la o pagină la alta:”tu mi-ai închis drumul; sigur, cu cele mai bune intenții, spunându-ți că ar fi trebuit să o apuc pe altul. Dar eu nu eram în stare de așa ceva”. În viața copilului se întrepătrund două lumi, ireconciliabile: „una în care trăiam eu, sclavul, supus unor legi care fuseseră inventate numai pentru mine” şi „o a doua lume, nesfârşit de departe de a mea, în care trăiai tu, îndeletnicindu-te cu conducerea, cu emiterea ordinelor şi cu mânia stârnită de neascultarea lor”.Arareori, din rememorări, transpar irizări ale blândeții: surâsul rar dar ”liniștit, mulțumit, bun”.

(Viorica Bica – Biblioteca Municipală ”Octavian Paler”)

 

 

 

Share Share on Facebook0Email this to someonePrint this pageShare on Google+0