FĂGĂRĂȘENI CU CARE NE MÂNDRIM. MIRCEA DINCĂ, PROFESOR UNIVERSITAR LA CEA MAI PRESTIGIOASĂ UNIVERSITATE TEHNICĂ DIN LUME

„Ideea e că dacă eşti bun sau foarte bun, ei te plătesc să te duci la şcoală!“

Dinca_pic

În interviul de săptămâna aceasta am vorbit cu un făgărăşean plecat de peste 15 ani în America, la studii. Mircea Dincă este profesor universitar la cea mai prestigioasă facultate de ştiinţă şi tehnologie din lume, Massachusetts Institute of Technology (M.I.T), unde predă din 2010, an în care şi-a încheiat studiile post-doctorale. Dacă în perioada gimnaziului şi a liceului a fost multiplu olimpic, obţinând chiar o medalie de aur la Olimpiada Internaţională de Chimie, nici acum nu se dezice. Anul acesta a obţinut cel mai important premiu ca valoare şi notorietate după Premiul Nobel, pentru cercetări în domeniul chimiei anorganice.

 

  1. Aţi participat la multe olimpiade, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Totuşi, care a fost motivul, dorinţa de a fi un model pentru colegii dvs. de atunci sau doar pasiunea pentru chimie?

A doua variantă. Nu cred că mă gândeam să fiu un model pentru nimeni la momentul acela. Nu cred că sunt studenţi sau elevi de liceu care vor să le arate altora cât de buni sunt ei. Veneam pur şi simplu aici, la bibliotecă, (n.r. Biblioteca Municipală „Octavian Paler”) să caut cărţile de chimie, şi era neplăcut, pentru că nu prea găseam ce aveam nevoie.

 

  1. Cum şi când v-aţi descoperit înclinaţia spre ştiinţele exacte, spre chimie?

IMG_0337În gimnaziu făceam şi fizică şi chimie cu aceeaşi profesoară, doamna Aprodu, care e în Canada acum. Ne-am reîntâlnit după vreo 20 de ani. La fizică am fost într-a VII-a, la Olimpiada Naţională, şi într-a VIII-a m-a încurajat să merg şi la chimie. Am făcut mai bine la chimie decât la fizică, aşa că m-am lăsat de fizică şi m-am reprofilat pe chimie (râde).

 

  1. Ce v-a determinat să plecaţi din România? S-a ivit o oportunitate să studiaţi în străinătate sau aţi ales să plecaţi în State pentru că acolo aveaţi mai multe şanse?

Aşa am ales eu. Acum e mai uşor, cred, să găseşti drumul şi metoda în care să aplici la universităţi în străinătate, dar atunci era mai greu (n.r. la sfârşitul anilor ’90). Însă, fiind la olimpiadă, ştiam cum trebuie să procedez, ce paşi trebuie făcuţi că să aplici şi să ai o şansă să primeşti o bursă dincolo. Am aplicat şi am primit o bursă de la cunoscuta Princeton University (n.r. colegiu cu o vechime de aproape 270 de ani), în New Jersey, şi m-am dus acolo.

  1. Cum au primit cei apropiaţi vestea că veţi pleca, v-au încurajat sau dimpotrivă?

Acum aflu şi eu mai multe, dar, bineînţeles, atunci părinţii mei s-au bucurat că aş avea alte şanse să am o educaţie mai bună, poate mai de viitor. Dar cred că nu erau foarte fericiţi, pentru că ştiau că e puţin probabil să mă mai întorc după aceea, definitiv. În vizită mă întorc destul de des acasă, dar numai pentru câteva săptămâni.

 

  1. Care a fost evoluţia dvs. în State, în studenţie şi în perioada ulterioară?

IMG_0342În ’99 am terminat liceul aici, la „Radu Negru“. Am fost acceptat la Princeton University, am făcut acolo facultatea, timp de 4 ani, cu diplomă în chimie, din 1999 în 2003. Din 2003 m-am dus la doctorat şi în 2008 am terminat doctoratul la University of California, în Berkeley, tot în chimie anorganică. Din 2008 am venit pentru un program de post-doctorat la M.I.T. (n.r. Massachusetts Institute of Technology), până în 2010, şi din 2010 am devenit profesor la M.I.T.

 

  1. America este şi pentru dvs. acel „El Dorado” de care vorbeşte atât de multă lume? Aţi găsit acolo ceea ce vă aşteptaţi?

Aur?! (râde). Din punctul meu de vedere, da, am găsit. Eu doream să fac cercetare din liceu, deşi nu prea aveam eu idee ce înseamnă chestia asta. Am găsit oportunităţi să fac cercetare acolo, ceea ce în România foarte greu se face la acel nivel. Din punct de vedere profesional, nu se compară. Nu e uşor să lucrezi oriunde, să faci ceva care chiar te pasionează şi îţi place, şi să şi găseşti un loc de muncă. Aici cred că este la fel. Dar, da, pot să spun că din punctul ăsta de vedere este o ţară care te ajută să faci multe chestii.

 

  1. Acolo aveţi toată partea tehnică de care aveţi nevoie?

IMG_0341Da, şi studenţi, doctoranzi. Chiar vorbeam cu un profesor de la Universitatea din Bucureşti, care este foarte bun, e şi academician aici, şi mi-a spus că nici măcar nu au studenţi doctoranzi, că nu sunt interesaţi studenţii români să facă doctoratul în chimie, pentru că nu e viitor în ţară. Nu sunt locuri de muncă pentru chimişti în ţară, şi atunci…

Eu nu mai fac nimic în laborator acum. Am 20 de doctoranzi si post-doctoranzi care lucrează în laboratorul meu. Am un laborator cam cât sala asta de mare (n.r. Sala Tronului din Cetatea Făgăraş), şi ei lucrează. Eu doar caut fonduri de cercetare, scriu articole cu ei. Trebuie să ai cu cine să lucrezi. Aici n-aş avea, cu regret o spun! Şi fondurile alocate sunt insuficiente, deşi sunt şi fonduri de la Uniunea Europeană, pentru cei care sunt buni. Dacă eşti bun, ai idei şi scrii propuneri bune, cred că poţi să găseşti fonduri şi de la U.E, dar probabil că nu în aceeaşi proporţie ca în State.

  1. Ne puteţi spune la ce proiecte lucraţi în prezent?

Multe… De exemplu, acum am făcut un proiect care chiar a fost mediatizat şi prin State şi prin Anglia, pe NBC şi pe alte posturi. Încercăm să facem un material cu care să acoperi o fereastră, care atunci când apeşi pe un întrerupător să facă întuneric, să se facă fereastra neagră, să nu mai intre soarele şi atunci asta ar ajuta să nu se mai încălzească acea cameră. Asta este una din chestiile pe care le facem. Pe altă parte, facem cu acelaşi tip de materiale la doctorat. Am făcut materiale care să înmagazineze hidrogenul, ca să facem maşini pe hidrogen. Toate proiectele sunt legate de energie, de mediul înconjurător, de reducerea consumului de energie, vorbim de chimia anorganică şi organică a materialelor.

  1. Cât de des reuşiţi să ajungeţi acasă, la Făgăraş? Este ceva de aici care vă lipseşte, în afara familiei, bineînţeles?

Familia, în primul rând (oftează). În al doilea rând, sunt multe chestii şi din Făgăraş care îmi lipsesc acolo. De exemplu, cetatea asta n-o găseşti în America, n-o găseşti nicăieri altundeva în lume. Sunt momente în care mă gândesc: uite, în România ar fi mult mai uşor să fac asta! De exemplu, să urc pe munte. Îmi plăcea foarte mult să fac asta când eram în liceu, dar încerc să vin acasă cât de des pot. Mai ales de când avem doi copii mici, de 6 şi de 3 ani, care stau vara aici, în Făgăraş, la bunici. Venim acasă cam de două ori pe an, în ultimii 2-3 ani cam aşa am venit. Destul de des, ţinând cont de  distanţa atât de mare, dar nu atât de des pe cât ne-am dori.

  1. Ce planuri de viitor aveţi? Este ceva care v-ar determina să vă reîntoarceţi în ţară, cu gândul de a rămâne aici?

IMG_0365În România, puţin probabil, pentru că, în slujba mea, nu sunt oportunităţi de  cercetare la nivel înalt. Drept e că M.I.T., unde sunt eu acum, e cotată ca fiind cea mai bună universitate din lume pe chimie anorganică. N-aş putea să mă mut nicăieri, dar aş fi dispus să fac un sacrificiu şi să mă duc chiar la o universitate mai puţin bună, doar ca să fiu mai aproape de ţară, dar cel mai probabil, nu în România.

 

  1. Aţi regretat vreodată decizia de a pleca?

Nu, nu cu adevărat!

 

  1. Dacă ar fi posibil să schimbaţi ceva în alegerile luate, aţi face-o?

Nu. Cred că la o anumită vârstă tot omul are anumite regrete, dar sunt genul de om care se gândeşte la viitor şi lasă trecutul cu trecutul.

 

  1. Dacă v-aţi fi născut în America, credeţi că aţi fi avut o altă ascensiune?

Pare paradoxal, dar cred că ar fi fost mai greu dacă m-aş fi născut în America! Asta pentru că, în primul rând, şcoala americană la nivel gimnazial este mult mai proastă decât era cea românească. Acum, din câte văd, se prosteşte şi şcoala românească la nivel gimnazial. N-aş fi avut aceleaşi şanse, pentru că, sună un pic ironic, dar faptul că părinţii mei nu aveau destui  bani încât să suporte cheltuielile la universitate a făcut ca universitatea să trebuiască să îmi dea bani pentru bursă. Dacă eşti nu foarte sărac, dar destul de sărac încât să nu îţi permiţi să îţi plăteşti facultatea în State, nu te poţi duce la facultate. Am colegi, mulţi dintre ei foarte buni, care au o grămadă de împrumuturi, pe când eu nu am nici un împrumut, pentru că am avut bursă integrală. Asta pentru că părinţii nu îşi permiteau să îmi plătească nimic. Cele mai bune universităţi din State nu se uită la situaţia financiară când te admit. Dacă eşti bun, intri la facultate şi după aceea se uită la situaţia financiară şi zic: OK, dacă ăsta e bun, l-am admis, trebuie să-l plătim acum! Deci, decizia lor nu se bazează pe situaţia ta financiară. Asta este una, a doua e chestia cu olimpiadele, aşa am ajuns în State pe bursă. În America nu se pune aşa mare accent pe performanţă la un nivel foarte înalt, cum sunt olimpiadele de nivel gimnazial, şi atunci trebuie să reuşeşti prin alte metode. Eşti mult mai plafonat în State.

  1. Să înţeleg că cei care sunt născuţi în State au mai puţine şanse să obţină o bursă?

Nu că au mai puţine şanse în acest sens. Dar, dacă porneşti de la premisa că părinţii tăi fac bani cât se fac în State, de exemplu, la nivel mediu, atunci universitatea se aşteaptă ca părinţii să plătească o anumită sumă. Şi dacă părinţii n-au strâns acea sumă e mai greu pentru student, el poate să intre la facultate, dar cel mai probabil trebuie să ia nişte împrumuturi, de la facultate, sau de la guvern, ori de la o sursă privată. Or, în cazul meu, salariile din România, la momentul acela, în 1999 sau 2000, erau atât de mici încât era strigător la cer să se aştepte universitatea să plătesc! Or, Princeton, de exemplu, costa  50.000 de dolari pe an! Salariul lui tata, ca preot în Făgăraş, cred că era undeva la aproape 2.000 de dolari pe an, iar mama era în prag de pensionare atunci, deci nici nu exista nicio posibilitate să îmi poată plăti studiile. Pot spune că sărăcia a fost un atu, pe lângă rezultatele pe care le aveam de la olimpiade. Ideea e că dacă eşti bun sau foarte bun, ei te plătesc să te duci la şcoală!

  1. Aţi obţinut un important premiu, poate al doilea ca importanţă după Premiul Nobel. Ce ne puteţi spune despre această realizare?

Anul acesta am primit un premiu de la guvernul american, National Science Foundation îi zice, care este ceva relativ asemănător cu Ministerul Cercetării de la noi; e una din fundaţiile care oferă bani de cercetare fundamentală. Au un premiu care se numeşte Aaron Waremon Award, un singur premiu pe an, care este dat pentru un om de ştiinţă sau inginer, cu vârsta sub 35 de ani. Acest premiu l-am obţinut eu, foarte greu. Îţi dau un milion de dolari ca bani de cercetare, pentru orice îţi doreşti. Pentru majoritatea fondurilor de cercetare trebuie să scrii anumite propuneri de cercetare. Ăsta e dat ca premiu şi poţi să faci ce vrei tu cu el, în domeniul cercetării.

 

  1. Cum decurge o zi din viaţa dvs. de profesor, la una dintre cele mai importante universităţi din lume?

Ajung dimineaţa la facultate şi cam 10% din timp mi-l ocup cu studiul: citesc ce au mai scris colegii mei în alte jurnale de specialitate, să mă ţin la curent cu temele, cu ce s-a mai întâmplat în lumea cercetării, în chimie, ş.a. Când sunt acolo, 20-25% din timp vorbesc cu studenţii, îi întreb dacă au nevoie de mine, de îndrumare, dacă au întrebări. Pur şi simplu vorbim, nu e nici o presiune, nici o chestie prestabilită. Mă plimb prin laborator, dacă cineva are chef de vorbit cu mine vorbeşte, dacă nu, poate am eu chef de vorbit cu ei. Nu e nici un program stabilit. În rest, chestii administrative, trebuie să am întâlniri cu numeroşi alţi profesori care vizitează, ţin seminarii, mă întâlnesc cu ei, mă duc la prânz cu ei, pot să fie companii care sunt interesate de cercetarea noastră, vorbesc cu ei, încerc să îi conving că ceea ce facem noi este bun pentru ei. Multe din fondurile mele de cercetare, în jur de 70%, vin de la companii private, nu de la guvern. Vorbesc foarte mult cu ei, mă întâlnesc cu tot felul de reprezentanţi din industrie şi în rest scriu propuneri de cercetare. Tot timpul mă gândesc la noi idei, discut cu colegii, deci e destul de lejer programul şi mi-l fac cum vreau eu, nu am un şef care şă îmi spună ce şi când să fac. Pe de altă parte, eu sunt şeful meu, deci trebuie să fac şi bugete şi management, călătoresc destul de mult. Atunci am un alt program, mă întâlnesc cu alţi profesori, ţin eu seminarii.

  1. Având un program atât de încărcat, cât timp mai aveţi pentru familie?

Mai puţin decât mi-aş dori, dar când nu sunt plecat, încerc să ajung la 6-6:30 acasă, să iau cina cu ei. Să petrec timp cu copiii, să facem baie, să ne jucăm. În week-end, încerc să nu prea călătoresc, îmi iau o zi liberă în care să mergem în excursie undeva.

 

  1. Ne puteţi spune cu câte universităţi din lume aţi interacţionat în tot acest timp?

Numai în ultimii 5 ani cred că am ţinut în jur de 100 de seminarii. Doar vara aceasta am fost la Cambridge, în Anglia, în China, la Beijing şi la Shanghai, la 8 universităţi, în Belgia, la Leuven, care e printre cele mai vechi universităţi din Belgia. Am relaţii de colaborare cu profesori universitari, cei mai mulţi dintre ei în State, dar am şi în Japonia, la Kyoto, în Belgia, în Italia, la Torino. Studenţii mei au fost în Franţa la un sincrotroniu, un instrument de foarte mari dimensiuni pe care nu îl avem în America. În China e posibil să avem ceva colaborări, abia ce am vorbit.

La M.I.T. sunt coleg de birou, să zic aşa, pentru că e un corp cu două birouri, unul al meu şi în celălalt este al prof. Richard Schrock, laureat al Premiului Nobel în chimie, în 2005. Este mare fan al vinului franţuzesc şi uneori, vinerea, aduce câte o sticlă mare de vin. S-a decis că trebuie să mă educe în tainele vinului franţuzesc, şi nu mă opun! (râde)

 

  1. Şi în România?

Tocmai am dat primul meu seminar în România, în februarie, când am fost şi acasă. M-am întâlnit cu domnul prof. Andru, care este şeful catedrei de Chimie Anorganică de la Facultatea din Bucureşti. Am ţinut un seminar acolo şi am fost foarte plăcut surprins că erau studenţi şi întrebări bune. În rest, nu prea am colaborări în ţară, pentru că nu prea cunosc mulţi oameni din România. Am terminat liceul aici, dar nu am avut legătură cu nici una din universităţile din România, dar poate pe viitor…

  1. Fiind profesor la o mare universitate, cred că aveţi studenţi de multe naţionalităţi.

Majoritatea studenţilor mei sunt din America, din State, dar  am şi din Rusia, din China, din Israel, din Franţa, din Spania, am avut chiar şi din India.

  1. Care este proiectul dvs. de suflet?

Toate sunt într-o mai mică sau mai mare măsură. Fiecare dintre cei 20 de doctoranzi are proiectul lui. Multe sunt asemănătoare, dar la o lună sau două mi se schimbă proiectul de suflet, pentru că fiecare are rezultate interesante, sau devine entuziasmat de un anumit aspect, apoi scriem un articol sau un patent ceva, şi trec la următoarea etapă. Temele mari sunt cataliza şi proprietăţile electronice ale materialelor şi am cam 10 studenţi pe fiecare temă. E ca şi cum ai avea doi copii şi ţi s-ar cere să alegi pe care să-l iubeşti. Dacă nu m-ar pasiona toate, e clar că nu le-aş face, n-aş avea chef de ele. Îmi aleg singur temele de cercetare şi când ceva nu îmi place, îi dau drumul, nu mă mai interesează.

  1. Deşi aveţi un palmares impresionant de realizări în domeniul cercetării, sunteţi o personalitate foarte discretă. Aproape că nu am găsit menţiuni despre dvs., în publicaţiile româneşti.

Tot ce public sunt articole de specialitate, în limba engleză. Am în jur de 60-70 de articole publicate, pentru că totul se publică acolo. Am dat interviuri pentru „Ştiinţă şi Tehnică” şi pentru un blog online românesc, în rest sunt mai mult de specialitate.

  1. O scurtă biografie, ce aţi dori să ştie făgărăşenii despre dvs.?

M-am născut şi am crescut în Făgăraş. Tatăl meu este preotul Dincă de la Biserica Brâncoveanu, mama a fost educatoare 35 de ani de ani la grădiniţa nr.7, lângă „Spicu’“. Acolo am făcut şi eu grădiniţa, şcoala primară am făcut-o la Generală nr.1, cu învăţătoarea Constantin, care era foarte bună, şi tânără atunci. Gimnaziul tot acolo l-am făcut. Probabil cel mai influent profesor a fost doamna Aprodu, care după cum am spus, este în Canada acum. La liceu am făcut secţia matematică-fizică, la „Radu Negru”. Diriginte mi-a fost domnul profesor Lazea, care a făcut matematică şi cu mama, când era la Rupea. Era considerat foarte bun, dar şi foarte aspru, exigent. Am reuşit cumva să fac bine şi la mate. Profesor de chimie mi-a fost domnul profesor  Pandrea, care încă mai predă la liceu şi a fost şi director al liceului. A fost foarte influentă perioada asta pentru mine, în mod evident m-a ajutat să ajung la Princeton şi de acolo, mai departe.

Vacanţele mai mult mi le făceam pe la Mercheaşa, lângă Rupea, de unde e mama, iar în timpul şcolii eram în Făgăraş. Mulţi dintre colegii mei de gimnaziu sunt în State acum şi fac lucruri foarte interesante. Nu ne întâlnim prea des, pentru că ei sunt mai mult pe la Chicago, dar de câte ori ajung prin zonă, încerc să îi contactez.

  1. Este o personalitate sau vreun profesor care v-a marcat alegerile?

În şcoala generală şi în liceu, profesorii Aprodu şi Pandrea s-au ocupat foarte mult, au avut dăruire, răbdare şi timp să stea cu mine şi să facă experimente, să mă înveţe mai multe, însă restul l-am făcut eu. A început să-mi placă chimia anorganică din liceu şi cred că de atunci am început să mă profilez pe anorganică. În rest, ce anume din anorganică, am fost influenţat de doctorat.

 

  1. Exigenţa profesorului Lazea o aveţi şi dvs. cu doctoranzii?

Încerc să fiu şi prieten şi profesor în acelaşi timp, pentru că nu e ca şi cum le predau eu şi apoi îi ascult, e mult mai complicat. Ei stau în laborator toată ziua, uneori 8, 9 sau 10 ore pe zi, în care stau şi fac experimente, şi fiecare are personalitatea lui şi un mod diferit de a reacţiona.

 

  1. Spuneaţi de experimente. Sunt acelaşi gen de experimente pe care le făceam noi în laboratorul de chimie sau e diferit?

Un pic mai complicat decât acelea. Principiul este acelaşi, dacă facem sinteză, adică atunci când se amestecă două lucruri într-o eprubetă, numai că nu facem numai sinteză. Eu nu cred că am folosit eprubete în America. Facem foarte multe măsurători fizice, deci, ce fac eu e un fel de combinaţie între chimie şi fizică.

                                                                          (Alina POPESCU)

Un comentariu la „FĂGĂRĂȘENI CU CARE NE MÂNDRIM. MIRCEA DINCĂ, PROFESOR UNIVERSITAR LA CEA MAI PRESTIGIOASĂ UNIVERSITATE TEHNICĂ DIN LUME

  • august 31, 2016 la 7:05 pm
    Permalink

    Multumim de acest articol, felicitari lui Mircea Dinca!! Mi-aduc aminte de acest nume de pe panoul de onoare de la Radu Negru. L-am avut si eu profesor de chimie dar si diriginte pe domnul Dan Pandrea si sunt foarte mandra de asta. Succes in continuare! You’re the best!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.