„Conducerea acestei şcoli a fost o provocare. M-am înhămat la acest drum pentru că vreau să las o urmă“

DSCN4175Un om de succes al Făgăraşului, dar şi al Ţării Făgăraşului care a contribuit peste trei decenii la educaţia a zeci de mii de elevi din toată zona este profesoara Michaela Judele. Un om cunoascut atât prin prisma meseriei de dascăl de limba şi literatura română, cât şi în viaţa publică, fiind consilier local de opt ani. O făgărăşeancă prin adopţiune, care a părăsit Aradul şi un viitor asigurat  în urmă cu mai bine de trei decenii şi s-a stabilit la Făgăraş. Un om cu un limbaj proaspăt şi cu un zâmbet permanent pe chip. Aflaţi în rândurile ce urmează o poveste frumoasă a unui om, a unei făgărăşence cu care ne mândrim.

 

Vreau să ne povestiţi câte ceva despre copilăria dumneavoatră. Cum a fost aceasta?

Pot să spun că am fost binecuvântată cu o copilărie, cum le-am spus şi copiilor mei: „când mă gândesc la copilăria mea, mă gândesc la o lumină de miere“. Am avut o copilărie foarte luminoasă, pentru că nu numai că am trăit într-o familie solară, o familie în care relaţiile erau în primul rând de prietenie. O familie extrem de iubitoare, fie că e vorba de bunica mea, care a stat cu noi şi pe care am adorat-o, dar şi de părinţii mei, mai cu seamă, care mi-au fost în primul rând prieteni. Iar ceea ce sunt astăzi este rezultatul acestei relaţii. Nu numai genetic, eu spun că datorez, din toate punctele de vedere, totul, părinţilor mei. Mamei mele, care m-a format, care mi-a modelat caracterul  şi tatălui meu, căruia îi semăn genetic foarte tare şi de la care am avut, încă de la o vârstă foarte fragedă, cultul pentru carte şi pentru cultură. Eu pe tatăl meu mi-l amintesc, aproape mereu când era acasă, citind. Sunt născută în Arad, în municipiu, de aceea pentru mine a fost miraculoasă această venire în părţile aceastea, pe care eu le simt acasă pentru că nu prea ieşisem din mediul urban şi aici în Ţara Făgăraşului a fost primul meu contact cu mediul rural.

 

Vreau să ne povestiţi în ce conjunctură aţi ajuns la Făgăraş!

La Făgăraş am ajuns pentru că m-am îndrăgostit de soţul meu, iar atunci nu ştiam că făgărăşenii sunt oameni speciali, oameni greu de strămutat, sunt chiar pe dinăuntru asemenea munţilor. Deşi eu locuiam şi lucram într-un liceu reşedinţă de judeţ, soţul meu nu ar fi vrut să plece din Făgăraş. Eu ştiam foarte puţin despre Făgăraş, nu fusesem prin părţile acestea, ştiam doar de la geografie, istorie, din cărţi. Nu ştiam ce să fac. Ţin minte că tatăl meu mi-a spus, aşa, cu o vorbă de duh: „Trebuie să te duci să vezi şi dacă îţi place bărbatul, îţi place şi satul“. Dar eu nu puteam să spun dacă îmi place sau nu pentru că nu fusesem în Făgăraş niciodată. Eu mărturisesc, sper să nu se supere arădenii pe mine, eu mă simt mult mai legată de Făgăraş, deşi aveam o vârstă când am venit, în jur de 26, dar mă simt foarte legată şi de Ţara Făgăraşului. Eu nu ştiu mai deloc satele din judeţul Arad sau din jurul Aradului, pe când din Ţara Făgăraşului le ştiu pe toate, le-am străbătut pe toate.

După aceea m-am căsătorit şi am şocat pe multă lume când au auzit că rămân în Făgăraş, dar a fost decizia mea să rămân şi mai glumesc câteodată chiar şi cu soţul meu şi zic: Eu sunt mai făgărăşeancă decât voi pentru că voi sunteţi făgărăşeni din naştere, eu sunt din alegere. Una e când e locul unde te-ai născut, dar venind de departe şi din oraş mare, să alegi Făgăraşul de drag, asta cred că te face făgărăşean adevărat.

A fost destul de greu aici, pentru că eu eram titular în Arad, aveam o locuinţă foarte mare. Am venit aici şi am stat 20 de ani în Combinat, pentru că nu am reuşit să obţin o locuinţă în oraş, dar nu a fost o problemă. Şi acolo, la bloc, am locuit nu un an sau doi, ci 20. Toată tinereţea am locuit-o acolo, nu mi-a fost niciodată ruşine, m-am avut foarte bine cu vecinii, erau oameni  cumsecade, munceau majoritatea în Combinat. Nu aveam maşină, nu aveam nicio problemă.  A fost o mare victorie când am reuşit să ne luăm primul Trabant şi acela la mâna a doua.

 

Îl mai aveţi? Ştiu că aţi circulat cu el până în urmă cu câţiva ani!

Nu îl mai avem, l-am dăruit unui bun prieten pentru a-l folosi la Programul Rabla. Deja costa mai mult, decât mergeam cu el, dar într-adevăr, l-am folosit mulţi ani. Apartamentul din Combinat l-am vândut după ce au terminat copiii facultatea, s-au căsătorit şi am rămas „pe sec“, chiar nu mai aveam nicio ieşire. Şi de atunci, oricât de paradoxal ar părea, eu nu am proprietate, noi stăm în chirie. Mă mai întreabă vecinii „Cum doamnă, nu se poate să nu fie al dumneavoastră!“ Iar eu le dau acelaşi răspuns: „Când o să conduc pe cineva pe ultimul drum şi o să văd că le pliază, cum pliezi cutiile, o casă şi o pun acolo, o să mă gândesc“. Dar eu, de câte ori am fost, am văzut că orice casă ai avea aici, tot o cutie din patru scânduri ai. Eu nu am văzut pe nimeni să-şi ia casa cu el. Ce înseamnă o casă? Nimic. Azi o ai, mâine nu o mai ai. Casa nu sunt zidurile, aşa cum nici şcoala nu sunt zidurile, ci casa sunt oamenii, familia. Nu stau pe stradă, dar nu mă simt în niciun fel că nu sunt proprietar al casei.

 

Ne-aţi povestit despre o experienţă de la Hârseni. Era ceva în legătură cu limba literară vorbită aici la Făgăraş!

DSCN4174Eu, fiind profesor de limba română, ştiam că baza dialectală a limbii române este graiul vorbit în sud-estul Transilvaniei, Ţara Bârsei şi Ţara Făgăraşului. Soţul era extrem de mândru de acest lucru, că limba literară are leagănul în Ţara Făgăraşului datorită Diaconului Coresi din Braşov, dar oricum eu simţeam asta, pentru că în regiunea de unde vin, nu în oraş, se vorbeşte cu un accent de Bihor foarte puternic. Şi soţul meu spunea „aici nu ai să vezi decât literar, toată lumea şi la ţară vorbeşte numai literar“, ceea ce pe mine m-a şi convins şi mă aşteptam să fie aşa. Cred că era în primele zile când eram la Hârseni şi au fost două situaţii. Prima a fost când aşteptam să vină autobuzul, făceam naveta, şi trecea un domn cu pălărie, un ţăran cu un car de lemne. Şi îl întreabă o vecină: „Unde te duci?“ Atunci el spune: „Ia, mă duc să iau nişte gogoaşe!“ Eu mă gândeam: „Doamne-Dumnezeule, ce familie numeroasă trebuie să aibă omul acesta că trebuie să ducă gogoaşele cu carul!“ Mă gândeam oare pune ceva sau cum o să ducă gogoaşele, pentru că la noi gogoaşă, de la gogoşi, se făceau din aluat. Cum să pună în carul acesta gogoaşele. O colegă m-a văzut derutată şi mi-a spus că nu cumpără gogoşi, ci se duce la câmp după cartofi şi aşa am aflat că la cartofi le spune gogoaşe.

Nu ştiu dacă în aceeaşi zi, eu predam atunci la ciclul primar, vine un copil la mine plângând foarte tare şi îmi spune: „M-o împins Ghiţucă şi m-am pălit de pălan şi mi-o căst gugiu!“ Mi-a trebuit ceva timp până am înţeles de fapt că l-a împins, se lovise de gard şi i-a căzut căciula. Sigur că acasă am zis „Ia zi, cum e cu limba absolut literară?“ Astea sunt lucruri din tinereţe, pe care le-am reţinut cu mare drag.

 

Făgărăşenii vă cunosc ca profesor la Liceul „Dr. Ioan Şenchea“. Mulţi ani aţi predat acolo…

După ce m-am căsătorit, un an am fost învăţător la Hârseni şi vreo cinci ani la Voivodeni. În momentul în care am putut să mă transfer, pentru că eu eram titular în Arad, am avut de ales. Erau scoase la concurs posturi la Scoala Generală nr.1, la „Radu Negru“ şi la „Şenchea“, Liceul Agricol pe atunci. Nu aş putea să explic de ce, nu ştiam nimic de Liceul Agricol, dar atunci am zis că nu vreau la „Radu Negru“. Poate că eram la început şi nu aveam conştiinţa unui liceu de cultură, eu venind din altă parte, nu ştiam prea multe.

Am mai spus, este foarte uşor să fii un profesor foarte bun la un liceu de elită pentru că acolo vin elevii cei mai buni, care sunt sprijiniţi de familiile lor. Dar este foarte important să fii un profesor foarte bun, ca să poţi ridica un copil care poate nu are niciun sprijin de acasă, care poate lucrează toată ziua.

De câţiva ani sunteţi în fruntea Liceului Teologic Ortodox „Sf. Constantin Brâncoveanu“ . Iar rezultatele sunt vizibile privind evoluţia acestei unităţi de învăţământ.

DSCN2331Din 2012 sunt director aici la şcoală. Eu zic că sunt spectaculoase în ultimii ani, nu din punct de vedere al bazei materiale. Cei care au trecut prin şcoală şi-au dat seama că şcoala a evoluat din toate punctele de vedere. Pentru mine şi acest lucru a fost o provocare. M-am înhămat la acest drum pentru că vreau să las o urmă. După ce am venit, s-a făcut un lucru foarte bun. Faptul că am dăruit Făgăraşului, Ţării Făgăraşului o clasă cu profil pedagogic, este un lucru foarte mare. A fost o muncă titanică, această clasă se autorizează foarte greu. În afară de judeţul Bihor unde liceul din Beiuş este unul cu tradiţie, în rest numai în reşedinţele de judeţ se află un astfel de profil.

 

Ce credeţi că îi lipseşte Făgăraşului?

Făgăraşului până acum n-aş spune că i-a lipsit o viziune, pentru că au fost strategii bune, ci forţa de a urma o viziune. Una e să-ţi faci o strategie şi cu totul altceva e a avea forţa, hotărârea de a-i da viaţă. Pentru că altfel rămân nişte scheme pe hârtie. Cred că făgărăşenii s-au săturat de scheme de strategii pe hârtie, de programe şi ar vrea să pună mâna pe ceva. Îi lipsesc oamenii care să treacă peste orgolii, peste egoism. Şi pentru a se dezvolta, de turism, în al doilea rând şi în al zecelea rând.

Adresaţi câteva cuvinte cititorilor noştri!

Am să le spun un lucru pe care îl spun şi elevilor mei: să-şi pună viaţa sub semnul lui „a fi“ şi niciodată sub semnul lui „a avea“. Şi dacă nu vor înceta să-şi dorească asta, cu siguranţă vor fi mult mai fericiţi. Pentru că ceea ce ei vor fi ca oameni nu le va putea fi luat niciodată de nimeni!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.