CP Cetatea-stampa mijl.sec.19Nu mai este necunoscut faptul că Cetatea Făgăraşului a fost nucleul dezvoltării Făgăraşului, dar şi a Ţării Făgăraşului. Însă la dezvoltarea acesteia au contribuit toţi locuitorii satelor – boieri sau iobagi – prin prestarea de sarcini fiscale, materiale, lucrative (slujbe) și militare. Conform Statutelor Țării Făgărașului din 1508, boierii aveau în special obligații fiscale și militare, fiind supuși direct provizorilor și castelanilor. Prevederile statutelor din 1508 indicau pentru iobagi obligația de a aduce la Cetate, în fiecare an, câte două care de lemne pe cap de familie și de a cosi două zile. Aceste sarcini s-au menținut și în Statutele din 1566, la care se mai adugă şi alte obligaţii.

Ţara Făgăraşului, un rol important în istoria românilor

Atestată documentar la 1222 ca ,,Terra Blachorum” (Ţară a Românilor), iar în Marele Privilegiu al saşilor  din 1224, ca ,,Silva Blacorum et Bissenorum”, Ţara Făgăraşului este una din străvechile alcătuiri social-politice româneşti care au jucat un rol important în istoria României. În împrejurările speciale manifestate în sud-estul Europei la începuturile Evului mediu, s-a constituit voievodatul Transilvaniei, devenit ulterior entitate politică autonomă în cadrul Regatului maghiar, imediat după cucerirea teritoriului intra-carpatic de către acesta, în care preexistaseră cnezate şi voievodate româneşti. Între aceste voievodate s-a aflat şi cel al Făgăraşului, teritoriu atestat documentar pentru prima dată la anul 1222, sub denumirea de „Terra Blachorum”.

Încheierea procesului de constituire a statelor medievale româneşti, la mijlocul secolului al XIV-lea, a condus şi la stabilirea unui sistem politico-militar, în contextul efortului comun antiotoman. Regalitatea maghiară, în ideea păstrării unor relaţii cordiale cu domnii munteni şi moldoveni, concedează acestora mai multe domenii şi moşii, în special în zonele de graniţă. Ca urmare, Ţara Făgăraşului va trece în anul 1364 în stăpânirea domnului muntean Vladislav Vlaicu, stăpânire perpetuată, cu mici excepţii, până la anul 1462. În toată această perioadă, Ţara Făgăraşului a avut aceeaşi structură socială ca şi Ţara Românească, aceleaşi instituţii, fiind formată aproape exclusiv din români.

După ruperea de Ţara Românească, la jumătatea secolului al XV-lea, Ţara Făgăraşului a dobândit o poziţie privilegiată în cadrul Transilvaniei. A fost un teritoriu românesc, atât etnic cât şi instituţional, aproape toate aşezărilefiind  locuite de români, excepţie făcând oraşul Făgăraş, care precum orice centru economic, politic, cultural sau militar, avea o populaţie mixtă.

La anul 1462, Ţara Oltului a trecut din nou sub stăpânirea maghiară, regele Matei Corvin formând un district al Făgăraşului, cu întinderea teritorială de la Porumbacu (vest) până la Cuciulata şi Lupşa (est). Peste câţiva ani, la 1467, Dieta Transilvaniei hotăra ca Făgăraşul, împreună cu Amlaşul şi Rodna, să nu mai fie atribuite unor persoane, ci, în calitate de posesiuni regale, să fie puse la dispoziţia domnitorilor munteni şi moldoveni, ca loc de refugiu pentru ei şi familiile lor. Însă, trecând peste această decizie, Matei Corvin va dărui districtul, în 1469, Universităţii Săseşti, ca despăgubire pentru daunele provocate de români în timpul raziilor făcute aici de către Vlad Ţepeş, iar peste mai bine de un secol, în 1573, Dieta Transilvaniei a hotărât ca domeniul Făgăraşului să intre în posesia principilor ardeleni.

71 Mihai Viteazu G I 670„Un moment deosebit pentru istoria domeniului l-a reprezentat domnia lui Mihai Viteazul, cel care şi-a dat seama de rolul important pe care-l putea juca în planurile de unire a celor trei ţări române, dar şi cel care, în baza vechilor legături cu Ţara Românească, pretinde stăpânirea Făgăraşului în virtutea acelui ,,Ius antiquum vaivadorum Valachiae Transalpinae”. În noiembrie 1598, prin solia trimisă la Praga împăratului Rudolf  II, domnitorul român îi aducea la cunoştinţă că, în schimbul credinţei sale, va trebui să-i cedeze trei cetăţi din Ardeal, între care pe primul loc numeşte Făgăraşul“, ne-a povestit Elena Băjenaru, managerul Muzeului „Valer Literat“.

După moartea lui Mihai Viteazul, Făgăraşul a fost singurul domeniu care în condiţiile crizei complexe – politice şi economice – de la începutul secolului al XVII –lea, putea întreţine curtea princiară a Transilvaniei. Secolul al XVII-lea constituie perioada de maximă înflorire economică a cetăţii şi domeniului Făgăraşului.

Ţara Făgăraşului, un mare domeniu cu steag propriu şi autonomie juridică

În perioada de început, ,,Ţara Oltului“ s-a bucurat de oarecare independenţă în cadrul statului feudal ungar, constituind aşa zisul Ducat sau Voievodat al Făgăraşului. Pentru prima dată este menţionat în 1222 ca Terra Blachorum; apoi în 1372 ca Terra Fogaras, iar cu denumirea de district în 1428. Mai târziu, normele juridice din acest ţinut au fost codificate în Statutele Ţării Făgăraşului (1508) şi în Constituţiile Ţării Făgăraşului, pentru ca în 1527, Ştefan Mailat să declare zona drept ,,Liber baronatus”, Ţara Făgăraşului devenind un mare domeniu, format din 63 de localităţi, beneficiind de o serie întreagă de privilegii: steag propriu, drept de paloş, autonomie juridică, având propriile sale scaune de judecată şi legi. Plata dărilor nu se făcea către stat, ci locuitorii de aici prestau servicii corespunzătoare în favoarea domeniului şi a fortăreţei Făgăraşului, căreia i se atribuia o importanţă strategică deosebită pentru apărarea graniţei sudice.

Privilegiile Făgăraşului au fost respectate şi în secolul următor – secolul al XVII-lea – privilegii care l-au făcut demn de a fi donat principeselor, cele care prin protecţia lor au menţinut statutul aparte al ţinutului.

Obligaţii materiale: o găleată de grâu, 5 căpăţâni de varză, 12 păstrăvi

Cetatea-1860      Ca centru absolut al domeniului mare al Făgărașului, cetății trebuiau să i se supună toți locuitorii satelor – boieri sau iobagi – prin prestarea de sarcini fiscale, materiale, lucrative (slujbe) și militare.

 „Statutele din 1508 precizau că ”pentru păstrarea Cetății”, să se dea castelanilor , drept obligaţii fiscale, câte un florin de ”cap” de sesie/familie, iar ”Instrucțiile” din 1623, date de principele Gabriel Bethlen, prevedeau ca censul să se plătească de două ori pe an – la Crăciun și la Rusalii.

          Drept obligaţii materiale, după Statutele din 1566, toamna, de fiecare casă, fiecare iobag dătător de dare era dator cu o găleată de grâu, una de ovăz, 5 căpățâni de varză și 12 păstrăvi.

          Fiecare sat dădea, colectiv, următoarele: 2-6 cupe de unt (după mărimea satului); o găleată de ghindă (atunci când se făcea); iarna, câte o căprioară, iar dacă nu putea, trebuia să dea 16 găini; câte un tioc de rășină; câte doi dinari de fiecare porc și câte 8 găleți de ovăz pentru fiecare turmă de porci sau de sat“, a mai spus Elena Băjenaru.

La 1632 se dădeau, anual: câte o piele de vulpe și o vită de tăiat, 25 găini, 4 măsuri de unt și la 3 iobagi câte un miel (obligații colective); 5 căpățâni de varză de fiecare iobag. Toate aceste daturi variau, însă, de la sat la sat, iar unele urbarii indică faptul că satele își răscumpărau în bani slujbele.

Sarcini lucrative (slujbe)

Prevederile acelorași Statute indicau pentru iobagi obligația de a aduce la Cetate, în fiecare an, câte două care de lemne pe cap de familie (unul de Crăciun și altul de Sânmihai) și să cosească două zile. Aceste sarcini s-au menținut și în Statutele din 1566, la care se mai adăuga obligația de a treiera trei zile.

Amintitele ”Instrucții” din 1623, impuneau provizorului Cetății să împartă pe supuși domeniali în trei părți, pe care – în afară de arat, secerat, cosit și întors – să le rânduiască în slujbă alternativ, adică pe fiecare tot a treia săptămână (câte șase zile), iar în privința construcțiilor la Cetate să se înțeleagă cu căpitanul și castelanii. Supușii trebuiau să fie chemați astfel încât în fiecare săptămână să fie câte 500 și să fie rânduiți o parte cu carele, alta pedestru, cu hârlețe, sape și cu ce mai era necesar. Prin urmare, era obligatoriu ca în serviciul Cetății să fie, continuu, câte 500 de oameni.

Obligații militare

Pentru ridicare parțială la oaste satele făgărășene trebuiau să dea 200 călăreți, a căror plată o susțineau, iar la ridicare generală, trebuiau să participe pe capete (de familie).

Orășenii din Făgăraș aveau și ei obligații, care constau într-o dare de câte 50 dinari, iar cei care aveau car trebuiau să aducă câte o bute de vin din locurile producătoare. De asemenea, orașul era dator să facă și malț pentru bere, din ceea produsele ce i se dădeau din Cetate (orz sau altele).