mehedintuÎn numărul acesta vă vom prezenta povestea unui om care şi-a închinat întreaga viaţă copiilor, micuţilor care au avut nevoie, la un moment dat, de sprijinul medicului. Deşi, de rezultatele remarcabile ale medicului Ion Mehedintu ştie tot Făgăraşul şi nu numai, am vrut să facem o mică prezentare a medicului, aflat acum la ceas de pensionare, o prezentare destul de sumară faţă de toate experienţele avute de acesta în cele peste trei decenii în slujba însănătoşirii copiilor din Făgăraş.

„Încă din copilărie am simţit această chemare“

În urmă cu o lună, medicul pediatru Ion Mehedinţu s-a pensionat, lăsând locul de şef de secţie altui coleg. Însă medicul îşi va continua activitatea, dar în sectorul privat, atât în Făgăraş, cât şi în Braşov.

„Sigur, trebuie să mulţumesc destinului pentru faptul că am ajuns vârsta de pensionare, care aşa este stabilită în Uniunea Europeană. Dumnezeu mi-a ajutat să ajung şi eu la vâsta asta! Sigur, sentimentele sunt amestecate. Pe de o parte te bucuri că ai ajuns la vârsta de pensionare, că ai reuşit să trăieşti şi să faci ceva în profesia ta, pe de altă parte există şi acel sentiment de inutilitate, parcă ţi se spune din partea societăţii că ţi-ai încheiat atribuţiile pe care le aveai. De acum încolo te gândeşti la declinul tău, nu doar profesional, ci şi vital. Din punct de vedere profesional, sigur nu am făcut un bilanţ: atâtea am făcut bine, atâtea am făcut rele. Ce ştiu este că mi-am dedicat din copilărie viaţa acestei profesii şi când spun din copilărie nu exagerez cu nimic, pentru că acolo, în satul acela de la ţară unde am trăit eu, fiind foarte mulţi copii, eu tot timpul aveam grijă de ei, fiind mai mare“, ne-a povestit doctorul Ion Mehedintu.

„Bunicul meu a fost cel care mi-a marcat copilăria“
Decizia de a urma această profesie a fost strâns legată de dorinţa bunicului de a face o facultate. Iar apoi, când bunicul său a murit, tânărul Ion Mehedinţu a hotărât că vrea să salveze vieţi.

„Decizia de a urma această profesie am luat-o în clasa a XI-a de liceu; eu am făcut liceul la Codlea. În momentul în care am terminat cele 8 clase, date fiind condiţiile extraordinar de grele care erau în 1965, la un an după ce se încheiase colectivizarea, eu trebuia să merg la un liceu. Dirigintele meu i-a sfătuit pe fraţii tatălui meu să mă ia la Braşov şi atunci m-au înscris la Codlea. Am ajuns în clasa a XI-a şi până atunci mă gândisem să fac mai departe filologie sau fizică.

Însă bunicul meu a fost cel care mi-a marcat copilăria şi pentru care şi acum am un respect deosebit, pentru că fără el, eu nu eram în postura în care sunt. El i-a rugat pe unchii mei să mă ia la ei, între timp el a murit înainte de a termina eu liceul. Bunicul vroia să fac o facultate. Ce anume, nu ştia. Şi când am ajuns în clasa a XI-a, unchiul meu a zis: „Tu vrei să faci fizică, filologie? Nu vrei să faci medicină, tu ştii de ce a murit tata mare?

Tata mare a murit în mâinile mele, în urma unui infarct.“ Şi am zis „Da!“. Şi în momentul acela am zis că voi face medicină“, ne-a mai povestit dr. Ion Mehedinţu.

„Am ales coada cea mai mică, am ales copiii“

Şi dacă pentru bunicul a ales să facă medicina, soarta i-a ales mai departe drumul spre pediatrie.

„Când m-am dus la Iaşi cu mătuşa mea să mă înscriu la medicină erau două cozi, una era mai mare şi acolo se înscriau candidaţii pentru medicină generală şi una mai mică unde se făceau înscrierile pentru pediatrie. Mătuşa m-a întrebat la ce coadă să ne aşezăm şi am ales coada cea mai mică, pediatria, pentru că mie îmi plăceau micuţii şi asta a fost decizia mea şi mi-a respectat-o“, a mai spus dr. Mehedinţu.

Un elev eminent, un student remarcat

DSCN2637„Am reuşit din prima la facultate, am avut bursă toţi anii, mi-am urmat un destin. După terminarea facultăţii, nu am urmat acelaşi stadiu precum ceilalţi absolvenţi.  Era pe vremea aceea un sistem în care fiecare clinică îşi scotea la concurs câte două–trei posturi de interni  de specialitate iar după aceea, din rândul acestora, se recrutau următorii asistenţi universitari, asistenţi şefi. Fiecare clinică se orienta în timpul anilor de studii care ar fi cei mai buni. La noi, clinica de pediatrie a scos 3 posturi pentru care erau 9 candidaţi, concurenţa nu a fost deloc uşoară. Mi-am dat apoi examenul de rezidenţiat la Târgu Mureş. Între timp m-am căsătorit, motiv pentru care nu mi-am ales centrul universitar de pregătire la Iaşi, ci la Bucureşti, pentru că soţia mea, Dumnezeu să o ierte, era medic stomatolog la Codlea. Am făcut rezidenţiatul la cea mai renumită clinică de pediatrie din România, Institutul de Ocrotire a Mamei şi Copilului Bucureşti, condus pe vremea aceea de regretatul profesor Răzvan Prişcu, al cărui tablou îl vedeţi pe perete şi care pentru mine înseamnă „Dumnezeul“ meu în profesie. Acolo am învăţat, acolo m-am şlefuit până când am dat ultimul examen din viaţa mea cu domnul profesor, cel de şef de secţie, după care m-a luat în braţe şi mi-a spus „Mehedinţule, sunt mândru că am apucat să trăiesc să te văd şi pe tine !“.

Şi destinul a făcut să am un post la Moineşti, am lucrat acolo, un an şi jumătate. Am venit apoi la Făgăraş, în octombrie 1981, am obţinut greu postul la pediatrie, loc de unde m-am pensionat anul acesta.

A fost o perioadă cu multe satisfacţii şi bucurii, mai ales atunci când treci pe stradă şi vezi bunici cu copii şi spun că tatăl sau mama lui au fost pacienţii mei. Vreau să vă spun că sunt destule cazurile şi asta mă face să cred că mi-am îndeplinit misiunea cu care Dumnezeu m-a hărăzit pe pământ“,a concluzionat dr. Ion Mehedințu.